Cum ne cântărim fericirea
Definiţia din DEX: FERICÍRE, fericiri, s.f. Stare de mulțumire sufletească intensă și deplină.
Ştim că trebuie să fim fericiţi, că trebuie, într-un fel sau altul, cu uşurinţă, sau ba, să o găsim, să o trăim, să o împărţim. Presupun că e ceva indus prin gene în fiinţa noastră, că e finalitatea unui quest continuu, la fel ca în romanele feministe engleze; că beneficiem fie şi de un strop din ea, iar de ştim să o "înmulţim", cu atât ne va fi mai bine. Ceea ce mi-e limpede e faptul că nu primim nici instrucţiuni de procurare, şi cu atât mai puţin de folosinţă (îndelungată). Poate că tocmai acestea sunt motivele pentru care o dobândim uşor, şi o lăsăm să ne scape printre degete, mai ceva decât argintul viu.
De cele mai multe ori, cel puţin în cazul meu, ori de câte ori simţeam că sunt atât de fericită încât aş putea să mă sufoc, ceva, oricât de mic s-a interpus, şi... m-a lăsat să răsuflu... şi să pierd şi ceea ce numeam fericire. Norocul a făcut ca imediat după, să îmi dau seama că fericirea sufocantă fusese, de facto, una de carton, construită fie după un plan prost, fie din material de proastă calitate. Şi tocmai de asta am decis că e mai bine să am parte de fericiri mici, cumpătate, dese, pe care să le pot împărţi, de care să nu mă plictisesc, şi nici să mă simt în vreun fel legată. Nu mă feresc să spun că atât lucrurile spirituale, cât si cele materiale, mă fac fericită. Mi se pare o tâmpenie să susţii că n-ai nevoie de lucruri materiale pentru a fi fericit- mută-te într-o cocioabă, mănâncă un codru de pâine uscată, îmbracă-te în zdrenţe, şi nu te spăla o săptămână- poate că după asta te vei gândi de două ori înainte de a afirma sus şi tare ceva. O tâmpenie şi mai mare e ideea conform căreia doar materialismul te poate duce pe culmile fericirii- mută-te într-un palat, înconjoară-te de lingăi, nu conduce limuzina, că doar ai şofer, stai cu nasul în tavan în permanenţă, iar la sfârşitul fiecărei zile de huzur, închide-te în turnuleţul tău de fildeş, singur-singurel- poate că după asta nu doar că te vei gândi de două ori înainte să afirmi inepţia, ci vei începe să apreciezi viaţa de "muritor". Vom numi aceste două cazuri "extreme", rezultând de aici că fericirea e, de fapt, "moderaţie".
Păstrez, de câteva zile, postul acesta în draft-uri. Pentru simplul fapt că m-am împotmolit aici, deşi ştiu că e o temă cu nenumărate abordări. Esenţialul e că titlul a pornit de la întrebarea pe care i-am adresat-o cuiva- "Ai nevoie de multe lucruri ca să fii fericit?"- într-una din serile trecute. Răspunsul lui, la fel ca şi al meu, a fost NU.
Dacă mărunţişurile vieţii sunt îndeajuns ca să formeze o fericire mare, vă las pe voi să-mi spuneţi.
Ştim că trebuie să fim fericiţi, că trebuie, într-un fel sau altul, cu uşurinţă, sau ba, să o găsim, să o trăim, să o împărţim. Presupun că e ceva indus prin gene în fiinţa noastră, că e finalitatea unui quest continuu, la fel ca în romanele feministe engleze; că beneficiem fie şi de un strop din ea, iar de ştim să o "înmulţim", cu atât ne va fi mai bine. Ceea ce mi-e limpede e faptul că nu primim nici instrucţiuni de procurare, şi cu atât mai puţin de folosinţă (îndelungată). Poate că tocmai acestea sunt motivele pentru care o dobândim uşor, şi o lăsăm să ne scape printre degete, mai ceva decât argintul viu.
De cele mai multe ori, cel puţin în cazul meu, ori de câte ori simţeam că sunt atât de fericită încât aş putea să mă sufoc, ceva, oricât de mic s-a interpus, şi... m-a lăsat să răsuflu... şi să pierd şi ceea ce numeam fericire. Norocul a făcut ca imediat după, să îmi dau seama că fericirea sufocantă fusese, de facto, una de carton, construită fie după un plan prost, fie din material de proastă calitate. Şi tocmai de asta am decis că e mai bine să am parte de fericiri mici, cumpătate, dese, pe care să le pot împărţi, de care să nu mă plictisesc, şi nici să mă simt în vreun fel legată. Nu mă feresc să spun că atât lucrurile spirituale, cât si cele materiale, mă fac fericită. Mi se pare o tâmpenie să susţii că n-ai nevoie de lucruri materiale pentru a fi fericit- mută-te într-o cocioabă, mănâncă un codru de pâine uscată, îmbracă-te în zdrenţe, şi nu te spăla o săptămână- poate că după asta te vei gândi de două ori înainte de a afirma sus şi tare ceva. O tâmpenie şi mai mare e ideea conform căreia doar materialismul te poate duce pe culmile fericirii- mută-te într-un palat, înconjoară-te de lingăi, nu conduce limuzina, că doar ai şofer, stai cu nasul în tavan în permanenţă, iar la sfârşitul fiecărei zile de huzur, închide-te în turnuleţul tău de fildeş, singur-singurel- poate că după asta nu doar că te vei gândi de două ori înainte să afirmi inepţia, ci vei începe să apreciezi viaţa de "muritor". Vom numi aceste două cazuri "extreme", rezultând de aici că fericirea e, de fapt, "moderaţie".
Păstrez, de câteva zile, postul acesta în draft-uri. Pentru simplul fapt că m-am împotmolit aici, deşi ştiu că e o temă cu nenumărate abordări. Esenţialul e că titlul a pornit de la întrebarea pe care i-am adresat-o cuiva- "Ai nevoie de multe lucruri ca să fii fericit?"- într-una din serile trecute. Răspunsul lui, la fel ca şi al meu, a fost NU.
Dacă mărunţişurile vieţii sunt îndeajuns ca să formeze o fericire mare, vă las pe voi să-mi spuneţi.
Comentarii