Simplu, Oana

  Îmi amintesc de parcă ar fi fost chiar ieri, cum în urmă cu nouă ani, într-o zi de 10 iunie, am cunoscut, în casa unor prieteni de familie, un motănel. Birmanez, cu blăniţă degrade, urechiat şi cu nişte ochi mai albaştri decât cerul. Avea maximum două săptămâni, dar avea obiceiurile de igienă bine deprinse, semn că e tare inteligent.   Avea doar o singură ,,bubă": un alt motan, mai bătrân, îl muşcase de foarte aproape de coloana vertebrală, şi mergea şchiopătând şi schelălăind întruna.   În decurs de câteva săptămâni, acel motănel sfrijit şi pe jumătate leşinat de durere, s-a întremat, a început să prindă forţă, şi să crească.   În iarna acelui an a rămas acolo, la ţară, în casa unor vecini ai prietenilor în casa cărora îl cunoscusem, iar în primăvara ce-a urmat a trebuit să îl tundem, în aşa hal i se încâlcise blăniţa.   În vara lui 2006 deja ne cunoştea, ne aştepta ca să îi aducem de mâncare, vâna şoricei pe sub capiţele de fân şi alte minunăţii de anima...

  Acum jumătate de oră am ajuns acasă de la un chef de aniversare a unei persoane tare dragi mie, şi pe drum mi-am amintit că pe 14 februarie e ziua blogului.   Aşadar, cu o întârziere (scuzabilă, date fiind circumstanţele stresante ale săptămânii ce tocmai a trecut) de trei zile, îi urez viaţă lungă- lui, blogului- şi cititorilor lui, vizite lungi şi dese (cheia marilor succese) pe-aici.    Tort n-avem, dar tocmai am mâncat un tiramisu excelent şi se compensează:)

  Azi-dimineaţă m-am trezit foarte devreme, pe la 6 şi un sfert cu aproximaţie, pentru că pe la 7 şi ceva trebuia să ajung în oraş cu ceva treburi, şi mai apoi să ajung şi la un curs. Când m-am uitat pe geam şi am văzut ploaia aceea gri şi udă, am zis ca aşa ceva nu se poate, cel puţin nu de ziua mea. Nu, nu, şi nu! Tocmai mie, care iubesc seninul şi soarele mai mult decât orice?   Cu chiu, cu vai, am găsit haine, am luat-o de o aripă şi pe maman , şi am pornit. Când am trecut pe lângă Parcul Central, mi-a venit ideea să caut cu privirea magnoliile- ştiam că în Bucureşti sunt înflorite de vreo săptămână şi jumătate, şi nu degeaba m-am iluzionat că, după ploaia asta care a mai curăţat oraşul, au înflorit şi la noi. Sunt atât de frumoase, de timid înflorite, încât au constituit prima surpriză frumoasă de ziua mea.   Gata cu florile de magnolie, pentru că nu de asta scriu acum. Scriu pentru că azi a fost pur şi simplu ziua mea . Ziua în care am zâmbit şi i-am pupat apăsat ...

  Încep să cred că am dezvoltat o adevărată pasiune pentru cifra 3. Nu degeaba se spune că e mistică- miracolele ţin 3 zile (în cazul meu, miracolul care ţine doar trei zile, dar e şi cel mai frumos şi cel  mai aproape de sufletul meu e Crăciunul), anul acesta, în februarie, locşorul asta a împlinit 3 ani, ani a căror trecere, cu bune şi mai puţin bune, se poate lesne vedea în arhiva din bara din dreapta. Acum cifra 3 e legată de aniversarea mea, până la care au mai rămas, da, chiar trei zile.   Anul ăsta, al douăzecişiunulea din viaţă, mi s-a părut destul de scurt, şi probabil că tot aşa mi se vor părea şi cei care vor urma, pe măsură ce voi creşte, şi, mai apoi, îmbătrâni. Da, nu am o problemă cu procesul îmbătrânirii- atâta vreme cât păstrăm un cert echilibru, un strop de plăcere, şi o firimitură de copilărie, totul va ieşi bine.   Mi se pare un pic precipitat să încerc un bilanţ al anului. Poate că nici nu ar trebui să încropesc unul, ci doar să fiu mulţumită că...

  Da, ieri, chiar ieri, locşorul ăsta colorat a împlinit trei ani. Cum s(tr)esiunea mi-a acaparat trei sferturi de viaţă de ceva vreme încoace, aseară n-am mai găsit energia necesară pentru a scrie despre asta, şi n-am vrut să scriu ceva doar aşa, de dragul de a o bifa.   Nu-mi pot da singură cu părerea, de-or fi mulţi, de-or fi puţini, probabil că voi aţi fi mai în măsură să-mi spuneţi. De v-aţi plictisit, de v-aţi regăsit ori v-aţi trezit surâzând pe-aici, vă rog să-mi daţi de ştire.   Până la anul vreau să mai gasesc motive pentru care viaţa poate fi fericită, pentru că ceea ce avem nu e niciodată îndeajuns. Şi ăsta nu e lucru rău, ba dimpotrivă, e vorba de autodepăşire.   Dacă e ceva ce încă îmi mai doresc de la blogul acesta e să mă lase în continuare să scriu tot ceea ce nu spun, din lipsa de timp, din lipsă de curaj (deşi rareori se întâmplă să-mi lipsească- ce-i în gusă şi-n căpuşă, clar!), să povestesc, să corectez, să... mă exprim, şi altfel decât o fac în...

      Ştiţi deja- la noi, Paştele se rezumă la "Adevărat am mâncat!" , somn, trezit, mâncat, iar culcat, trezit, primit un mesaj cu urări tembele, iar mâncat, ritual repetat timp de 3 zile.   Oricum, părerea mea e că anul ăsta, în comparaţie cu 2009 , lucrurile s-au mai domolit. Totuşi, au mai fost tâmpiţi internaţi de urgenţă, pentru că le rămăsese sarmaua-n gât sau oul pe esofag; au existat consumişti care în cea de-a doua zi de Paşte s-au dus iar la cumpărături, pentru că devoraseră TOTUL într-O ZI. Boierii români au îngurgitat aceleaşi ouă gata vopsite, care au stat, după studiile mele, aproximativ 3-4 săptămâni pe rafturile hypermarket-urilor.    La Înviere n-am fost. A fost şi din cauza fricii de a nu mă îmbolnăvi de la frigul de afară (în caz că aţi uitat, în noaptea Învierii totul a îngheţat bocnă), dar şi din sila de a-i vedea în desfăşurare pe meltenii care se adună, an de an, gata beţi sau pregătiţi pentru a fi, în curţile bisericilor, ...

  Da, vârsta celor 20 de ani de care mă temeam în urmă cu un an aproape că au trecut. Mai sunt... 16 ore până la cei 21, căci m-am născut la ora 16 şi 20 de minute.    Mă credeţi că nu ştiu ce să scriu?  Azi, în timp ce pregăteam tortul pentru mâine (vi-l arăt eu, dar mâine, că dup-aia stric surpriza musafirilor), m-am gândit, printre picături, la ce a fost, la cum ar fi putut să fie, la... ultimul an de viaţă, în genere.    M-ar bate Dumnezeu dacă aş spune că a fost rău. Sunt sănătoasă, şi asta e cel mai important. Am cu 4 kilograme mai mult decât aveam în urmă cu un an, dar de săptămâna viitoare mă apuc de sport, am promis, şi revin la normal. Sunt rasfăţată, poate nu întotdeauna, dar nu am ce-i reproşa vieţii, căci niciodată nu mi-a lipsit nimic. Nici n-am deschis bine gura, că am şi avut totul pe tavă. Ok, poate că sunt un pic prea răsfăţată.   Sunt egoistă. Acest aspect se corectase, dar în ultima vreme, cu oamenii cu care se merită să împart ce...

Dacă el a fost atât de melancolic în faţa faptului că împlineşte 4 ani (ce n-aş da să mai am vârsta lui!), eu, peste o lună şi jumătate, cum ar trebui să mă comport :))?

Am făcut-o şi pe asta- am reuşit să "cresc" blogul timp de un an. De ce zic "cresc" ? Deoarece, la câtva timp după ce l-am creat, mi-am dat seama că nu mai pot fără el.... Că trebuie ca de fiecare dată când am o idee, un sentiment sau un nerv, trebuie să postez ceva- mai succint, mai vorbă-lungă, mai o melodie şi-un clip, sau, la începuturi, câte-o poezie. Nici măcar nu m-am gândit prea mult ce să scriu de astă aniversare, pentru că azi m-a dărâmat aerul curat şi soarele prietenos ce ne-a zâmbit din înaltul cerului albastru. În anul care a trecut, am realizat multe, am stricat poate şi mai multe, dar oricum ar fi, e bine că a fost aşa, şi nu altfel. Am consemnat multe, poate am omis şi mai multe, dar arhiva de 200 şi vreo 30 de posturi confirmă că activitatea mea e prolifică. Suficient de prolifică cât să fiu mulţumită, şi să-mi doresc să o menţin aşa timp îndelungat de-acum încolo. N-a existat moment de fericire, de furie sau de plâns pe care să nu-l f...