Simplu, Oana

  De câteva luni, mai precis de pe la începutul lunii septembrie, când ajunsesem într-un moment de tensiune maximă, din care n-am crezut să mai scap vreodată (ca să vă închipuiţi starea, imaginaţi-vă câteva chingi care să vă strângă, tare de tot, trupul, mintea şi sufletul), mă simt protejată de o minune. Minunea cu pricina mi-a ieşit în cale în ziua apogeului stării de tensiune, în care mi se parea că nu mai pot merge înainte, dar nu mai pot nici da înapoi, o zi pe care nu cred că o să o uit prea curând. A fost ceea ce poate unii numesc semn divin. A fost o mână care m-a ajutat să mă ridic, o chemare ca o îmbrăţişare, o privire care mi-a ramas şi astăzi întiparită în minte, a fost ceva, ceva minunat, care mă face să mă întorc în fiecare săptămână, în acelaşi loc unde am întâlnit-o pentru prima dată. Şi, de fiecare dată, îmi oferă acelaşi ajutor, îmi împlineşte visuri ce pot părea minuscule, sau absurde, sau cum mai vreţi voi, de-ar fi spuse cu voce tare.    Pentru aceste...

 ... am reţeta perfectă pentru a vă dezmorţi: gândiţi-vă la cadourile pe care trebuie să le cumpăraţi pentru toţi cei dragi. Niciunul la fel, dar totuşi egale în semnificaţie, simpatice, dar nu demne de uitat într-un dulap, şi cu o prezenţă îndeajuns de puternică, pentru ca ori de câte ori destinatarii cadourilor le vor vedea, să ştie de la cine le-au primit.   Asta am îndrăznit eu să fac în vreme ce încercam să adorm, şi am fost instantaneu în picioare, de parcă mi-ar fi fost aruncată o galeată cu apă rece în pat.   Până la data aşezării cadourilor sub braduţi, aka seara de Ajun, mai sunt 13 zile, timp suficient (încă) pentru evitarea aglomeraţiei (sau a sfarşitului lumii, aşa cum îmi place mie să îi spun), cât şi pentru căutarea inspiraţiei.   Spor la cadouri!:)

Ţin minte că v-am povestit, chiar aici, anul trecut, ce amintire specială din copilarie mă leagă de Moş Nicolae. Mai exact, acea poză care ne imortalizează, pe mine şi pe bunicul meu matern, lustruind de zor la ghetuţele mele, în aşteptarea Moşului. Vremea a trecut. Bunicul meu nu mă mai ajută la ghetuţe, dar nu ratează niciun Moş. Tot anul trecut v-am povestit şi despre ritualul lui de Moş. Nici anul ăsta nu s-a dezis. De parcă ar ştii ce bucurie îmi aduce în suflet... Eu mi-am pregătit toate cizmele încă de marţi sau miercuri. Nu de alta, dar sunt multe, şi cred că Moşul m-ar fi prins seara tot lustruind de zor la ele. Când am terminat, le-am aşezat în hol, de-a lungul unui perete, aşa, ca la expoziţie, după lungimea carâmbului, cu toc, fără toc, pe culori, botinuţe. M-am simţit foarte mândră de mine:)). E-adevărat că au trecut ceva ani de când nu-mi mai doresc lucruri neapărat materiale, plus că niciodată nu mi-au plăcut extravaganţele astea de sărbătoare, cu vrafuri de cadouri ...

În urmă cu trei luni (ce repede-au trecut!) ne plângeam, care mai de care, că a venit toamna, cu tot ceea ce înseamnă ea- frunze multicolore, ploi, frig, şi deprimare. Acum nimeni n-a mai plâns după toamnă. Nimeni n-a mai avut timp să observe că s-a terminat şi cu ea, că s-au mai dus încă trei luni din viaţa noastră, că s-au putrezit bilioane de frunze, şi au plâns după Soare miliarde de oameni. E oficial iarnă. Şi mă bucur că nu e încă frig. Dacă ar ţine vremea tot aşa până în primăvară, ar fi perfect. Poate că doar de Crăciun ar da bine în peisaj nişte zăpadă, dar în rest, no thanks. Luna decembrie mă bucură, pe de-o parte, mă întristează, pe de alta. Mă bucură fiindcă, din prisma Sărbătorilor, mi se pare cea mai simpatică perioadă a anului. Vin Moşii, of course, dacă am fost cuminţi; se coace cozonac, se face piftie (maman deja mi-a potolit pofta:D), se scot zeci de globuri, ghirlande, ce se agaţă în brăduţi; coroniţe pe uşi, se pregătesc cadouri, se aleargă de colo-colo în că...