Simplu, Oana

La umbra unui măr bătrân, din care, la intervale de câteva minute, mai cădea câte-un măr roşu-aprins, pocnind şi crăpându-se în iarba de la poalele pomului. Pădurea e mai colorată ca niciodată. Mi-aş petrece o săptămână întreagă, moţăind la amiază în iarbă, doar pentru a mă trezi în faţa ochilor cu nuanţele-i ce se amestecă. Din curtea unor vecini. Îmi pare că nu s-au inventat cuvintele care să fie îndeajuns de iscusite incât să poată descrie splendoarea unei astfel de picturi de toamnă, şi nici senzaţia pe care ţi-o conferă contemplarea ei. Desertul meu pe ziua de ieri. În weekend au fost 25 de grade, care au reînviat speranţa, au pus la colţ cizmele, şi au readus în atenţia mea papuceii comozi, tricourile, şi blugii suflecaţi (pentru că n-am crezut că va fi chiar atât de cald).

Am început prin a mă trezi la o oră rezonabilă. Deşi azi-noapte a fost Lună plină, am dormit ca un prunc. La cât iubesc Luna, ar fi chiar culmea să-mi provoace insomnii. Am băut cafeaua, mâncat biscuiţeii, îmbrăcat, nemachiat, îndesat costum de baie în bagaj, cursurile de civil , îmbarcat şi decolat spre Dobârlău. Prima oprire- bunicii adoptivi, unde e şi Luca, şi Bubu al meu, dar şi un nou locatar- Azorică, un căţelus pripăşit pe-acolo. Luca e aceeaşi minune cu ochi albaştri şi bucle aurii, momentan retezate de frizer. Revederea cu Bubu, după aproape 3 săptămâni, a făcut toţi banii. După ce l-am strigat preţ de vreo 10 minute, a apărut de undeva din capătul grădinii, cu blaniţa-i decolorată udă leoarcă de la rouă, sfârâindu-i picioruşele ca să ajungă mai repede în braţele noastre. Azorică e un norocos. A fost găsit abandonat, în pădurea de vis-a-vis de casă. S-a prins cu dinţii de pantalonii bunicului, şi nu s-a lăsat până n-a cucerit pe toată lumea. Are pernuţe negre:D. Am plecat ...