Simplu, Oana

  Dacă nu ar fi o oră prea târzie, şi dacă mâine dimineaţă nu ar trebui să plec devreme, v-aş povesti cum, atunci când eram mică, dar şi acum, îmi plăcea la nebunie să adun toate castanele care-mi ieşeau în cale. Sau cum m-am întristat atunci când am aflat că mai toţi castanii suferă de un soi de cancer. Presupun că asta i-a doborât şi pe bătrâneii de pe Nicolae Iorga, care dădeau farmecul străzii. Sau despre cât de mult îmi plac castanele (comestibile!) coapte. Sau piureul de castane. Şi rulada cu piure de castane. Mai bine vă arăt cât de frumoase sunt florile ce dau naştere castanelor.     Să aveţi un sfârşit de săptămână cât mai însorit, cu cât mai multe căpşune reci la îndemână, şi cu oameni scumpi în jurul vostru! 

  Azi-dimineaţă m-am trezit foarte devreme, pe la 6 şi un sfert cu aproximaţie, pentru că pe la 7 şi ceva trebuia să ajung în oraş cu ceva treburi, şi mai apoi să ajung şi la un curs. Când m-am uitat pe geam şi am văzut ploaia aceea gri şi udă, am zis ca aşa ceva nu se poate, cel puţin nu de ziua mea. Nu, nu, şi nu! Tocmai mie, care iubesc seninul şi soarele mai mult decât orice?   Cu chiu, cu vai, am găsit haine, am luat-o de o aripă şi pe maman , şi am pornit. Când am trecut pe lângă Parcul Central, mi-a venit ideea să caut cu privirea magnoliile- ştiam că în Bucureşti sunt înflorite de vreo săptămână şi jumătate, şi nu degeaba m-am iluzionat că, după ploaia asta care a mai curăţat oraşul, au înflorit şi la noi. Sunt atât de frumoase, de timid înflorite, încât au constituit prima surpriză frumoasă de ziua mea.   Gata cu florile de magnolie, pentru că nu de asta scriu acum. Scriu pentru că azi a fost pur şi simplu ziua mea . Ziua în care am zâmbit şi i-am pupat apăsat ...

   Ca de-a lunea, ieri am început curăţenia de (să îndrăznesc să o numesc?) primăvară. Ştiu, am zis şi eu că s-ar putea să fie un pic cam devreme, dar, dat fiind că vremea zboară... Odată poposită lupta împotriva prafului la mine în cameră, şi când totul a început să se răstoarne, maman mi-a zis că e îngrozită. Am întrebat-o de ce, fără a mi se părea ciudat faptul că patul, fotoliul de la birou, spaţiul de sub un scaun, plus cel dintre un perete şi birou erau pline, dar pline cu munţişori de genţi, gentuţe, şi alte cele.   Am profitat că maman a ieşit din cameră, şi m-am apucat să le număr. Erau 30 doar în cameră, fără să le mai socotim pe cele aflate prin alte colţuri ale casei. Nu ştiu ce m-a apucat, dar i-am spus rezultatul numărătorii, la care maman mi-a răspuns: Nu eşti tu de vină, eu sunt de vină. Nu te mai las să-ţi cumperi nicio geantă, şi nicio haină! Apoi se întoarce spre mine începe să râdă.   Recunosc, mi-a dat ceva emoţii, căci la un moment dat am c...