Simplu, Oana

  Demult spuneam eu că astenia nu are cum să existe (cel puţin în cazul meu) primăvara. De ce aş fi astenică primăvara, când totul e frumos, e soare, ziua are tot mai multe ore, înmuguresc copacii, cântă păsărelele şi totul în jur parcă râde cu viaţa? De ce nu e astenie de toamnă?   Ei bine, zilele trecute citeam un articol despre... astenia de toamnă. Exista, într-adevar (nu sunt eu nebună), iar eu întrunesc toate simptomele.   Mi-e somn mereu, sunt indispusă, nu am poftă de nimic, am impresia că nu mă odihnesc, deşi îmi respect (as usual) programul de somn, şi mănânc mult.   Mda, probabil că au uitat să menţioneze printre simptome şi lipsa acută de inspiraţie, care mă face să închid în mine orice idee, pentru că am impresia că nu o pot transpune în realitate.    Mă topeşte un dor de vară, şi parcă ziua de ieri, şi cea de azi mi-au făcut în ciudă. A fost atât de cald, de soare şi frumos, încât îmi venea să plâng la gândul că peste vreo lună-două...

  ... pentru tot setul ăsta de stări nebune şi neînţelese care mă încearcă de câteva zile. De fapt, de tot atâtea zile de când n-am mai ieşit cu adevărat din casă (ieri am avut doar o scurtă escapadă până la o vecină de bloc). Mi-e frică. Că aş putea să răcesc, că vântul ăsta turbat pe care NU îl mai suport mi-ar răstălmăci podoaba capilară în toate direcţiile, că m-ar apuca durerile de urechi, aşa cum a păţit maman ieri. Mi-e frică şi îmi vine să plâng când mă uit pe fereastră afară.   N-am mai văzut o vreme atât de potrivnică demult. Toate fenomenele astea- vânt, ploaie, ninsoare, bucăţele de gheaţă care se izbesc în geamuri- par confecţionate şi trimise înspre noi de un om deprimat, hotărât să-şi încheie toate socotelile cu soarele, primăvară şi viaţă. Mi-e tare milă de bietele frunzuliţe verde-crud care de-abia au plesnit din muguri, iar acum sunt biciuite nemilos de zăpadă. Mi-a rămas sufletul la magnoliile din Parcul Central, pe care, tot din cauza vremii, n-am mai apu...

  Sunt unele stări de spirit care nu pot fi multiplicate. Odată ce le-ai trăit, nu se mai pot repeta, oricât ai vrea, oricât ai bate din picioare precum un copil căruia i s-a pus pata pe o acadea.   Primăvara din urmă cu doi ani a fost o stare de spirit. O stare de spirit din aceea de nemultiplicat, exact aşa cum am scris mai sus. Probabil că o fi de vină astenia de primăvară, despre care v-am povestit săptămâna trecută şi în care cu greu cred chiar şi acum, cea care mă împinge să îmi tot amintesc acea primăvară. Dacă e să iau punctual tot ceea ce s-a întâmplat atunci, orice om normal ar spune că nu e nimic extraordinar şi irepetabil. Însă pentru mine a fost o perioadă-model, în care am simţit ideal, în care am respirat curat, în care m-am deschis exemplar, şi am evoluat. În privinţa evoluţiei, aş prefera să nu mă pronunţ, pentru că risc să devin hipersubiectivă.    În ultima vreme primăvara aceea îmi revine tot mai des în minte. Seara, înainte de culcare, am în gâ...

  Niciodată nu am crezut în conceptul de "astenie de primăvară". Mereu am susţinut sus şi tare că primăvara nu îmi poate aduce ceva rău, cu atât mai puţin o stare din asta greu de definit, în care mai degrabă lâncezeşti decât faci cu adevărat ceva.   Asta până săptămâna trecută, în ziua nefastă în care au apărut primii nori grei de primăvară, pe care parcă i-am simţit apăsându-mă ca nişte saci plini cu nisip umed pe umeri. În ziua aceea pernele şi patul mi-au fost cei mai buni prieteni, şi parcă totul mă supără.    Au trecut deja câteva zile bune de când afară e tot înnorat, starea mi s-a mai ameliorat pe alocuri, însă tot fără poftă prea mare de viaţă mă simt. Ca şi cum nu ar fi de-ajuns, mă dor toate oasele, iar coloana, ale cărei dureri fac parte din rutina-mi zilnică, mă doare de parcă ar vrea să mă doboare din picioare.   Azi-dimineaţă, când m-am trezit şi am dat cu ochii de zăpadă, aproape că-mi venea să plâng. Noroc că până am luat micul dejun şi a trebui...

      N-am găsit un eufemism pentru lenea mea. De ea m-am lăsat azi cuprinsă, după o săptămână cam nebună, şi nişte luni în care nici de mine n-am mai avut timp.      Profitând de faptul că azi n-am fost decât eu şi Bubu, ne-am lăfăit care mai de care, dar eu am şi muncit un pic, până pe la prânz. După-amiaza a fost un somn continuu. Seara mi-a înmiresmat-o maman cu multe ghivece de crizanteme, care mai de care mai colorate şi mai frumos mirosind a toamnă. Dacă e un miros prin care aş putea defini toamna, acela e cu siguranţă cel al crizantemelor. Ce-mi place şi mai mult la ele e rezistenţa lor. Sunt intocmai cum ar trebui să fie şi omul: cresc pe parcursul anului, înfloresc toamna, dar florile rezistă săptămâni la rând.    Deşi aveam cu totul alte planuri pentru azi, nu-mi regret leneveala. Aveam nevoie de ea, mai ales că în ultima vreme am simţit că lucrurile îmi cam scapă printre degete. Nu ştiu ce-o fi- ori ele, lucrurile, sunt de vină, ori ...

Imediat după topirea zăpezii, prin martie să fi fost, scriam că nu îi înţeleg pe cei ce se plâng că primăvara le conferă o stare mai... aiurea. Stare cunoscută şi sub denumirea de astenie de primăvară . Nu găsesc nimic care să mă poată prost dispune în vremea prietenoasă şi promiţătoare a primăverii, însă toamna... Toamna ar trebui să se numească ea însăşi astenie . Pentru că totul în jur, chiar de nu e cazul, s-a mohorât. Inclusiv oamenii. Vârfurile pădurii de foioase de pe Tâmpa capătă culori tot mai gălbui pe zi ce trece. Dimineaţa stau cu ceaşca de cafea în mână şi studiez toată vegetaţia din jur (mai mult beton decât verdeaţă, dar treacă de la mine), şi tot mai schimbată e, faţă de cum o lăsasem cu o seară în urmă. Cerul aminteşte de Londra. Cenuşiu, astenic şi el, fără chef de Soare şi dogoare caldă, lasă în cameră doar o lumină pierită de viaţă. Pereţii clădirilor par mai întunecoşi, din lipsă de lumină, dar şi din cauza florilor ce pier în jardiniere. E drept, n-avem cultul alt...