Simplu, Oana

Da, acum sunt convinsă. Crăciunul e o minune, ce durează trei zile. Şi atât. Tot ce rămâne în urma lui e bradul pe care îl mai aprindem în fiecare seară (la mine, serile se prelungesc până prin februarie), momentele frumoase petrecute alături de cei dragi, imortalizate în poze, cadourile (Ineeelul!)... şi tot ce-am mai adunat prin suflet în aste trei zile. Astăzi am stat în casă. Din cauza vremii, care m-a făcut să fug de tot ce ar fi însemnat ieşire, şi din cauza vizitelor de ieri şi alaltăieri. I needed a break:). Şi, cum tot azi am avut timp ca între o felie de plăcintă cu brânză dulce şi încă una de cozonac made by Oana , să mai întreprind şi câte-o meditaţie, am ajuns la concluzia că ultima zi a unei sărbători (adicătelea Crăciun ori Paşte) îmbolnăveşte. Pentru că, vrând-nevrând, o petreci stând. Mai ales dacă pică duminica, iar afară e umed, şi rişti să-ţi strici şi coafura. Şi tot stând, şi stând, şi stând, te muţi dintr-un pat în altul, mănânci, discuţi cu cei de prin casă, ...

Da, acesta e un Crăciun perfect. De ce? Pentru că, până mai adineauri, l-am petrecut fiind musafir. Poate pentru că m-am săturat să fiu tot eu cea care îi primeşte pe unii şi pe alţii, care întinde mese, curăţă firimiturile de pe sub ele, şi spală mormane de veselă, ori, ce ştiu eu, o fi vrut soarta să mă fac şi eu musafiră , măcar o dată în viaţă. Pentru mâine nu am încă niciun plan de vizitare a cuiva, dar sunt deschisă oricărei invitaţii, pentru că a început să-mi placă. (Şi când mă gândesc că tot eu mă întrebam ce pisici găsesc unii de se tot trezesc la noi în vizită!) Lăsând gluma la o parte, aste prime două zile de Crăciun au fost întru totul agreabile, dacă e să omitem personajul care, invariabil, de trei ani încoace, îmi strică măcar una din cele trei zile de sărbătoare. Dar a trecut. Dacă am reuşit să învăţ ceva anul acesta, atunci acel lucru e nesimţirea. Dar nesimţirea aia nevinovată:D. Vorbim despre asta şi la momentul bilanţului. Nu ştiu cum sunt alţii, şi mă ref...

Azi n-am funcţionat. Şi tocmai d-asta, m-am autonumit în funcţia de minunea zilei . Nimic, dar absolut nimic n-a mers. Am debutat prin a mă arde cu cafea fierbinte. De fapt limba mea e arsă. Eh, no problem, am zis, trecem peste. Trecem, trecem, ne ducem să ne rezolvăm proiectele pe azi. În primul rând, o vizită la un dispensar medical de la capătul lumii, a.k.a campusul universitar al Yale ... Pardon, voiam să spun al Transilvaniei. Trebuia să-mi vizez o nefericită de adeverinţă medicală, din care reiese că coloana mea vertebrală e bucăţi, şi nu poate fi utilizată în scopuri sportive. Am pus pile în mişcare, că făr' de nu se poate, cel puţin nu în România, dar, surpriză! Deşi mă încadram în programul afişat pe uşă, nici urmă de nicio doamnă doctor la care aveam eu pila. În schimb, o droaie de asistente, care stăteau aşezate picior peste picior , hrănindu-se cu o poftă de hipopotam, de pe o măsoaie plină cu bucate. Aşa, unde-i doamna doctor? "Apăăăi, nu ştim. Da' ce treab...

Da, stiu... Ati citit titlul si ati concluzionat ca am luat-o razna de tot... Ei bine, nu... Inca imi mai dau seama de ceea ce se intampla in jurul meu, iar minunile de care vorbesc nu sunt nici pe departe ce va asteptati voi sa fie... Sunt "minuni"... Le-am numit asa pentru ca ne uimesc in fiecare zi, pentru ca nu ne lasa sa respiram intr-o lume cat de cat normala, pentru ca uneori reusesc sa ne rapeasca buna dispozitie cu care ne trezim dimineata, si, culmea, in loc sa se rareasca, ele devin tot mai frecvente si mai inecacioase... Vorbesc de lumea care a devenit tot mai rea, tot mai meschina... Nu pot sa trec cu vederea mamele care isi transforma copiii, de la sugari la scolari, in cocalari (da, stiu, suna urat, nu e vina mea), nu pot sa mai suport parcul din fata blocului care imi mananca pana si ultima faramita de rabdare, rromii care isi usuca rufele acolo, babele cu bigudiuri ce isi bronzeaza cu o nonsalanta scarboasa picioarele celulitice, telefoanele mobile din care r...