Simplu, Oana

  De ceva vreme, orice-aş face, simt că se încadrează în categoria lucrurilor făcute pe ultima sută de metri. E într-adevăr, o perioadă de ultimă sută de metri, însa mă exasperează senzaţia asta că nu îmi ajunge timpul.    Ştiu, sunt unii oameni cărora nu le pasă nici în momentul Z, preferând să îngraşe porcul în ajun sau să recurgă la tot felul de trucuri, însă eu nu sunt aşa. Mă încadrez lejer în breasla oamenilor care fac imposibilul pentru a termina ceva cu bine, chiar dacă imposibilul înseamnă să nu dorm noaptea din pricina faptului că îmi repet în minte again and again tot ceea ce trebuie să ştiu, să reţin şi să folosesc.   Exigenţa e obositoare. Mi-am dovedit-o de nenumărate ori, însă nu pot altfel. Cred că e un lucru moştenit de la tata, chiar dacă mă încăpăţânez să cred că nu semăn cu el. El e cel mai exigent (în sensul bun) şi meticulos om pe care îl cunosc. Şi, cu toate astea, nu e ordonat. Eu sunt, şi tocmai de-asta cred că nu semănăm.  En fi...

    În octombrie 2008 , am început facultatea împreună cu alte circa 170 de persoane. Anul nostru a fost împărţit în doua serii şi în opt grupe. Până anul trecut, am fost în grupa a şasea. Anul acesta am fost în grupa a treia. Acum, în mai 2012 , am pus punct facultăţii împreună cu alte 85 de persoane.   Iar în fotografia de mai sus suntem noi, cei mai curajoşi luptători de pe parcursul celor patru ani, luptători ce vom duce ultima bătălie în următoarele două luni. Două luni la finalul cărora să ieşim învingători şi să avem motive să ne bucurăm şi mai mult decât am făcut-o la cursul festiv şi la banchet!  

  Ieri, pe la ora asta, eram deja într-o sală în care temperatura urma să urce până la 40 de grade. Cu părinţi, bunici, prieteni scumpi, colegi frumoşi, şi îmbrăcaţi în nişte robe dintr-un material sintetic dubios, în care, teoretic, nu ai fi rezistat nici cinci minute.   Cu toate astea, am rezistat aproape două ore, ba chiar am şi zâmbit frumos, ne-am bucurat de fiecare vorbă frumoasă care ne-a fost adresată, i-am îmbrăţişat pe cei care ne-au onorat cu prezenţa şi am făcut poze. Multe, multe poze.      Acum, nu-mi rămâne decât să le mulţumesc de infinite ori celor care mi-au fost alături ieri, acolo, în sală, sau cu sufletul, de departe. Nu-mi vor ajunge niciodată cuvintele să vă mulţumesc şi să vă spun cât de mult vă preţuiesc prezenţa în viaţa mea! Pe toţi vă consider îngerii mei păzitori, oamenii pe care mă pot baza în momentele fericite, dar şi în cele de încercare.   Vă iubesc, şi vă mulţumesc încă o dată pentru braţul de flori cu care m-a...

  Scriu pe fugă, căci peste două ore şi jumătate va fi început deja cursul festiv. După patru ani împreună, şapte sesiuni şi a opta apropiindu-se cu paşi repezi, mii de pagini învăţate şi zeci de profesori care s-au perindat prin faţa noastră, punem punct, cel puţin formal, etapei studenţiei in cadrul facultăţii de Drept.   E cea pe care am ales-o de mică, mi-a fost dragă, mi-e dragă până la sfârşit, şi dacă ar fi sa aleg din nou, tot pe ea aş alege-o, din nou şi din nou.   Aşadar, să dăm dovadă şi astăzi de eleganţă şi demnitate, să zâmbim frumos şi să ne încheiem ziua cu banchetul!

  ... mai precis penultima din facultatea asta.   Astăzi după-amiază am avut ultimul examen, iar de la ora 16 sunt liberă ca pasărea cerului. Încă am senzaţia aceea idioată că stau degeaba, când ar trebui de fapt să învăţ, dar în cateva zile o să scap şi de ea.   De mâine încolo vreau să fac lucrurile mărunte care îmi plac, vreau să mă plimb liniştită, vreau să croşetez, să citesc, să vorbesc cu oameni de care îmi e dor, să merg la operă, să fac cumpărături, şi orice alt lucru care mă poate scoate din starea asta de stres din ultimele patru săptămâni.   Dacă stau şi mă gândesc că, teoretic, peste numai două săptămâni şi ceva vine primăvara, seara devine şi mai frumoasă!

Se mai întâmplă ca uneori, o dată la o săptămână sau deloc, să am chef să particip la cursurile care se ţin dimineaţa la 9. De obicei, la ora 9 eu de-abia îmi sorb în linişte cafeaua, chit că sunt trează de la 7.30, pentru că aşa e reglat ceasul meu biologic. Dar, azi, ca şi săptămâna trecută, am făcut concesia, mi-am alungat somnoreala din mine, m-am vestimentat şi m-am îndreptat spre şcoală. Toate bune şi frumoase, vorbim, glumim, până se aşază în spatele meu 3 monştri. Şi când zic monştri nu mă refer neapărat la înfăţişare, pentru că nu vreau să fiu rea, ci la nişte monştri logoreici . În mod normal, la cursul la care tocmai participam, mă scotea din sărite incoerenţa ideatică a profesorului, dar acum asta mi s-a părut mic copil în comparaţie cu toate aberaţiile (spus cât mai eufemistic cu putinţă) rostite de cei 3 monstruleţi veseli. Gaşca monstruleţilor era alcătuită din două monstruleţe micuţe şi un monstru, mare, la propriu. Vreme de o oră şi jumătate, urechile mele au în...

Azi n-am funcţionat. Şi tocmai d-asta, m-am autonumit în funcţia de minunea zilei . Nimic, dar absolut nimic n-a mers. Am debutat prin a mă arde cu cafea fierbinte. De fapt limba mea e arsă. Eh, no problem, am zis, trecem peste. Trecem, trecem, ne ducem să ne rezolvăm proiectele pe azi. În primul rând, o vizită la un dispensar medical de la capătul lumii, a.k.a campusul universitar al Yale ... Pardon, voiam să spun al Transilvaniei. Trebuia să-mi vizez o nefericită de adeverinţă medicală, din care reiese că coloana mea vertebrală e bucăţi, şi nu poate fi utilizată în scopuri sportive. Am pus pile în mişcare, că făr' de nu se poate, cel puţin nu în România, dar, surpriză! Deşi mă încadram în programul afişat pe uşă, nici urmă de nicio doamnă doctor la care aveam eu pila. În schimb, o droaie de asistente, care stăteau aşezate picior peste picior , hrănindu-se cu o poftă de hipopotam, de pe o măsoaie plină cu bucate. Aşa, unde-i doamna doctor? "Apăăăi, nu ştim. Da' ce treab...

Avand in vedere ca am trecut de data de 1 octombrie, cu totii ar trebui sa avem preocupari mai mult sau mai putin academice... Asta am incercat si eu sa fac, azi, cand am observat ca imi "place" atat de mult la scoala, incat am inceput sa asist si la cursurile altor facultati... Cineva o sa zica in mod sigur ca am luat-o razna, desi unii s-au uitat destul de suspicios la mine, inca de pe la pranz... Asta e... Inafara de faptul ca pentru 100 de minute eu si Pesi am redevenit colege de banca, tot pentru atatea minute mi-a trecut fobia aceea care tot imi da tarcoale de catva timp... M-am simtit bine cand o zaream pe Vane, undeva in dreapta mea- am retrait momentele cele mai dragute... Si asta imi confirma teoria pe care am elaborat-o in miez de noapte, acum cateva saptamani, cand ar fi trebuit de fapt sa dorm, conform careia nu avem nevoie de poze ca sa ne amintim... Cel mai bun suport al amintirilor e sufletul si memoria noastra... Hartia doar imortalizeaza, pe cand memoria inm...

E mijlocul verii, iar afara e o vreme care imi aminteste de toamna, sau de furtunile deprimante primavaratice... Totul ma imbie la somn, leneveala si pierderea timpului... Poate multi ati considerat blog entry-ul de ieri ca fiind cel mai sec, dar poza aceea inseamna mult atat pentru mine cat si pentru Pesi, iar putinele cuvinte pe care le-am scris redau cu exactitate tot ce simt acum... Mi-e dor de scoala, de curtea noastra, de clasa noastra, ba chiar am zis cu Ralu azi-noapte ca ne-am trezi constiincioase in fiecare dimineata si n-am mai chiuli doar de dragul de a mai merge acolo... De a mai petrece ore in sir vorbind si razand, uitandu-ne pe fereastra spre podul Prefecturii, care, daca nu stiati, adaposteste o gramada de porumbei simpatici... Mi-e dor sa vad dimineata sirul acela indian care se forma incepand cu Modaromul si se incheia in fata portii, unde Nea Costica ne astepta... Doamne, nu pot sa cred ca am ajuns sa-mi fie dor de toate astea, eu, care imi doream ca fiecare vacanta...