Simplu, Oana

  De trei zile înghit tot felul de chestii, mai leacuri din bătrâni, mai plicuri de la farmacie, mai remedii a la Dr. Oz, doar-doar mi-o trece şi mie răceala.      Ziua de vineri a debutat fără probleme, însă după-amiază a apărut o răguşeală timidă. Am zis că trece cu puţin albastru de metil (la mine nu funcţionează pastilele cu albastru de metil, ci doar albastrul de metil pur!).    Sâmbătă dimineaţă m-am trezit cu gâtul în piuneze, răguşeală, scârţâială, dă-i cu pastile, dă-i cu albastru de metil, scobeşte şi-o ridichea neagră, pune-i şi-un strop de sirop de arţar, că doar e remediu sigur.   Da, de unde! Sâmbătă seara ajunsesem să stau ghemuită în pat, sub pătură şi cu două perne-n cap, doar-doar n-oi mai simţi disconfortul. Seara, înainte de culcare, iar pastile, iar albastru de metil, iar spray Bioparox (cel mai bun prieten al meu, încă din copilărie).      Duminică dimineaţă m-am trezit de parcă nu aş fi dormit deloc. Ochii me...

    Luni,  m-a încercat o durere de cap, de am zis că bat pe oricine mă calcă pe nervi. Marţi, eram deja înfundată, cu gâtul în piuneze şi prost-dispusă. Nu mai menţionez tonele de pastile şi prafuri solubile pe care le-am inghiţit. Miercuri, nasul mi-a curs mai ceva ca apa la robinet, deşi am continuat dieta cu medicamente, iar pe seara aş fi bătut din nou, pe cineva, aşa o stare de nervi îmi dădea răceala. Joi, adică astăzi, am mers la shopping, în speranţa că îmi va mai trece. Şi a mers. Până la ora 22.30, când scriu rândurile astea, m-am simţit mai ok, iar nasul meu nu mai curge, dar încă este roşu.   Mai în glumă, mai în serios, cred că anul acesta Moş Crăciun va apela la serviciile mele pentru a-i conduce sania şi a-i lumina drumul, căci am nasul mai roşu decât Rudolph.

  Nici nu m-am pus bine pe picioare după ultima răceală (care a fost prin luna februarie), că joi am început să simt din nou minunatele simptome ale unui guturai de toată frumuseţea. Vineri răceala se instalase deja ca la ea acasă, deşi luasem pastile, ceaiuri, şi tot setul de arme contra ei. Gâtul m-a usturat cum n-am păţit niciodată până acum- atât de tare încât îmi dădeau lacrimile. Nasul a început sa curgă precum un furtun de grădină de-abia ieri, iar astăzi am consumat o rolă de prosoape de bucătărie.       Picăturile de nas şi pastilele mentolate sunt cei mai buni prieteni ai mei pe timp de noapte, iar zilele mi le îndulcesc cu medicamente ce se dizolvă în apă sau ceai- nu mai pot suferi pastilele. Astăzi am strănutat de zeci de ori, de l-am mirat şi pe Bubu, care stătea şi mă privea cu ochi mari şi curioşi de fiecare dată când scoteam astfel de sunete. Toate ca toate, însă cea care m-a doborât cu adevărat în aste două zile a fost tusea. Mă dor toţi muşch...

  Mama ei de viaţă, cam aşa aş putea sintetiza tot ce simt şi cred acum.   Anul trecut, în octombrie, ca în fiecare an de altfel, m-am vaccinat, conştiincioasă, şi dornică să nu care cumva să captez virusuri care să mă pună lată în pat, cu febră, nas curs ca la robinet, şi amigdale plesninde. Nu ştiu cum se face, pentru că nu am păţit-o până acum, dar aşa, vaccinată şi mândră cum mi-s, la sfârşitul lui decembrie, am răcit. Urât de tot, pentru că m-a ţinut într-o tuse măgărească şi stare de apatie vreo două-trei săptămâni bune, în pofida faptului că mi-am burduşit ficatul cu tot soiul de pastile şi alte substanţe menite să îmi curme suferinţa. Săptămâna asta, am răcit din nou. Miercuri m-am trezit cu o stare generală deplorabilă, cu un sour throat de toată frumuseţea, şi cu nasul oarecum înfundat. Am început să iau pastile, iar. Joi aproape că am scăpat de senzaţia enervantă din gât, însă a început să-mi curgă nasul. Şi nu s-a mai oprit, nici măcar până azi. Nopţile mi-au de...

   Azi, când am fost sunată de nişte rude care voiau să vină în vizită, am minţit. Le-am spus nonşalant că niciun reprezentant al familiei nu e acasă. Sunt scorpie, ştiu.    Dar, după o zi în care am stat câteva ore să pun cap la cap o lucrare de Penal, am înghiţit alte şi alte pastile, am inhalat tot soiul de spray-uri, care mentolate, care usturătoare, şi mi-am simţit nasul precum o piele groasă de crocodil, musafirii erau singurul lucru care îmi mai lipsea.   Ştiţi deja, nu-mi plac musafirii, nu-mi plac cei care îţi apar la uşă doar pentru că n-au ce face ori ce mânca acasă, care nu ştiu să îşi dea pantofii jos, deşi tu le oferi papuci de casă, şi astfel îţi umplu pardoseala de lăbuţe cu noroi, zăpadă, şi alte mizerii ce se mai găsesc pe trotuarele patriei.    Totuşi, tind ca mâine, pentru că e ziua mea şi a lui papa, şi pentru că am pregătit nişte fursecuri cu stafide, nemaipomenit de pufoase şi vanilate (iar maman urmează să mai coacă o prăjitură...

La 8 făr' vreun sfert azi de dimineaţă, mi-a sunat telefonul. N-am putut să mă trezesc. Am mai aţipit încă o jumătate de oră. Nici n-apucasem să-mi întredeschid ploapele, când mi-am simţit amigdalele umflate. Cam cât două caise, ca să aveţi idee cât de mult. Nasul îl simţeam, şi nu prea. De fapt, simţeam şi nu prea, aerul, tocmai pentru că aveam un nas pe trei sferturi înfundat. Am încercat să rostesc ceva ca să îmi dau seama cât sunt de înfundată, şi am reuşit doar să mârâi. Asta pentru că, în primele minute după trezire, nu prea pot articula nimic. Ah, nu v-am zis de ochi. Îi simţeam şi pe ei umflaţi, şi greu, greu, greu de deschis. Ca şi cum pleoapele rămăseseră prea mici pentru globi. Mi-am zis: wtf?! Acum vreo lună jumătate-două, mi-am făcut tipicul vaccin antigripal. Mă vaccinez în fiecare toamnă, pentru că, de Doamne fereşte răcesc, e vai şi-amar de viaţa mea, pentru că nu îmi trece cu absolut nimicuţ din ceea ce se poate numi medicament, antibiotic, prafuri de dizolvat...

Încerc să mă ondulez într-o poziţie cât mai comodă pe scaunul de la birou, şi să-mi mişc măcar un pic articulaţiile degetelor pe taste. De la tusea ce mă chinuie teribil de câteva zile, mă dor toţi muşchii şi muşchiuleţii trunchiului, iar gâtul mi-a devenit un călău neiertător. Mă doare când înghit, mă doare când tuşesc, mă doare aproape şi când vorbesc. Urechile îmi sunt înfundate, ajungând mai rău decât babele cărora trebuie să li se ţipe direct în timpan în momentul adresării. Ochii imi curg, dar doar atunci când lâncezesc în pat, pe multe perne ridicate, aşezate în aşa fel încât să nu mi se înfunde nasul. Nas care se desfundă atunci când mă-ntorc de pe-o parte pe alta. Febră n-am, deşi mă simt ca şi când aş avea. Nu mai suport niciun soi de pastile, niciun gram de ceai şi niciun fel microbi plutind în jurul meu. Ştiţi care-i faza? Dacă stau afară n-am nimic- nici nu tuşesc, nici nu sunt înfundată, mă simt chiar bine. Ei, cum păşesc într-un interior, de orice fel, începe s...

Virozată. Simptome încă de vineri, de pe la prânz. Sâmbătă, cu amigdale umflate, tuse de măgar, şi mai pe seară o mică febră. Duminică, vioaie, fără febră şi cu chef de viaţă. După câţiva hectolitri de ceai fierbinte, pumni de pastile şi plicuri de prafuri cu gust de citrice, mâine, luni, voi fi ca nouă.

De vreo câţiva ani, am o mare problemă- la cea mai mică bătaie de vânt, mă trezesc a doua zi cu amigdalele umflate şi cu nasul în piuneze. Aşa că, tot de câţiva ani, obişnuiesc să mă vaccinez antigripal încă din toamnă, ca să fiu acoperită pe tot parcursul iernii. Mi se pare mult mai ok să dai câteva zeci de lei pe un vaccin, decât să te chinui cu febră mare şi să nu te poţi mişca din pat şi nici înghiţi câteva săptămâni- da, săptămâni, pentru că pe mine mă ţine toată treaba asta zile în şir, de nici eu nu mai ştiu de mine. Azi-dimineaţă m-am trezit cu o senzaţie ciudată, de parcă ar fi urmat să răcesc. M-am ridicat cu o mutră şifonată dintre perne, m-am privit în oglindă, mi-am pipăit amigdalele- erau umflate. Mama râdea de mine că am băut cocktail-uri cu gheaţă azi-noapte. Şi să nu înceapă careva să-mi spună că am răcit, pentru că am umblat dezbrăcată, bla, bla, bla. N-am umblat. Ieri am fost la o sesiune scurtă de shopping, şi m-am îmbrăcat de iarnă. Când spun de iarnă, includ...