Simplu, Oana

Să tot fie deja câteva zeci de minute de când stau afundată în fotoliu, cu şalul mov înfăşurat în juru-mi, cu picioarele agăţate pe caloriferul fierbinte, şi privesc steagul de pe Tâmpa, cum se agită în bătaia vântului tăios de noiembrie. Am zis noiembrie, am zis vânt. La noi, până acum vreun an, sau doi, nu bătea vântul. Cu atât mai puţin iarna. De-am fi fost la mare înţelegeam, dar vânt să te ia de pe picioare la Braşov, asta n-aş fi crezut. Da' pân' la urmă nu înţeleg de ce mă mai întreb nişte chestii care se întâmplă fără ca eu să am puterea de a le pune la loc, sau a le păstra aşa cum le ştiam. Vântul de azi a pustiit toate frunzele ce mai rămăseseră spânzurate de crengile copacilor, a zburat gunoaiele de pe străzi, a înecat respiraţia oamenilor, i-a făcut să se baricadeze, benevol, în case. În categoria celor care au fugit de vânt astăzi mă încadrez şi eu. (Am făcut ce-am făcut, şi tot de vânt m-am legat!) Nu voiam să vorbesc despre vânt, şi nici despre frig, deş...

Probabil că picioruşele voastre s-au reobişnuit cu pantofii, care nu sunt nici ei sandale, dar sunt incomparabil mai comozi decât cizmele. Pielea voastră nu mai e nevoită să mai poarte asupra-i atâtea straturi de haine, precum a făcut săptămâna trecută. Fularele si băscuţele pot să mai aştepte. Astea sunt lucrurile pe care ni le zicem cu toţii în sine, la fiecare deschidere a ferestrei, dimineaţă de dimineaţă. În weekend îmi zicea cineva că s-au anunţat temperaturi colosale, chiar şi în luna noiembrie, vreme lipsită de precipitaţii de speriat - ce mai încolo, şi-ncoace, o vreme de vis . Acum 5 minute, de parcă ar mai fi lipsit ceva din peisajul acestei minunate săptămâni, din care tocmai minunile lipsesc cu desavârşire, lăsându-se înlocuite cu dezamăgiri, amânări, şi altele, deschid Jurnalul Naţional. Ceea ce trona pe prima pagină m-a lăsat mască. Ahaaa, deci, dragi meteorologi, la fel cum s-a tot întâmplat anul ăsta, iar v-am prins cu minciuna. De unde soare, de unde cald, de ...

De mâine într-o lună îmbătrânesc. La propriu, pentru că e şi vârstă rotundă- propice pentru o mică depresie şi pentru a-mi plânge de milă în preajma persoanelor mai tinere. Am început cu obsesiile legate de vârstă şi îmbătrânire atunci când am împlinit 18 ani... Ziua aceea a fost nefastă, în mare parte pentru că a avea 17 ani mi s-a părut cea mai fabuloasă chestie. Era interesant să te afli la graniţa dintre copilărie şi maturitate. De fapt, nu mai erai nici copil, dar nu erai nici adult cu acte în regulă. În fine, ce-a fost a fost. Anul ăsta am luat-o cu obsesiile supăratoare de prin februarie, şi nu mă aştept să îmi treacă până prin mai, când îmi voi da seama în cele din urma că nu mai e cale de întoarcere. Azi după-amiază, am dormit preţ de câteva ore, şi nici în somn nu m-a lăsat gândul de îmbătrânire în pace. De fapt, în vis mi-a fost dată cea mai draguţă sugestie de petrecere a zilei mele de naştere, anul ăsta. Si cred că o voi pune în aplicare, bineînţeles, în măsura în care ...

E curios cum, chiar de la vârste fragede, învăţăm să visăm. Învăţăm cum şi ce să ne dorim, pentru noi sau pentru cei pe care îi iubim. Şi, tot la vârsta respectivă, le obţinem, sau nu, prin gângureli, ochi înlăcrimaţi, plânsete sau urlete. Dar atunci a fost atunci , iar visările noastre nu se mai rezumă la prinţese, masinuţe, haine sau pantofiori (deşi tin minte că eu aveam o adevarată obsesie ca pantofii mei să fie cei mai frumoşi, şi să nu aibă nimeni ca mine, bieţii mei părinţi, mă mir cum de m-au suportat până acum!). Pe măsură ce creştem, cresc şi aşteptările noastre de la viaţă, şi implicit aspiraţiile noastre- visele noastre, aşa cum îmi place mie să le numesc. Unii îşi fac planuri de viitor legate de familie (nevastă/bărbat+vreo nşpe copii, ca să fie, la bătrâneţe), iar alţii visează la lucruri măreţe, îndeplinite de-a lungul unei cariere prolifice, într-un domeniu sau altul, lăsând familia mai la o parte, pentru atunci când vor fi suficient de puternici ca să o şi susţi...

Inca de dimineata ma gandeam ca mai sunt 6 zile si trece jumatatea lunii, si jumatatea verii, iar noi inca suntem niste traumatizati, din toate punctele de vedere... Nu am inca putere sa fac nimic, mai ales ca azi mi-am dat seama ca de luni incep inscrierile la facultate si mi-am gasit alt mod de a ma stresa... Am scapat de una, dam imediat de alta... Ce-i drept nu asa de "monstruoasa" ca BACul, dar totusi, we have to do something useful with our lives ... Mai in gluma, mai in serios, Ralu mi-a spus azi-noapte inainte de culcare ca sunt epuizata psihic... Si cum azi mi-am omorat timpul reflectand la tot soiul de chestii care mi se intampla, cu sau fara voia mea, am concluzionat ca Ralu are dreptate, ca intotdeauna de altfel... Si da, traiesc o stare de epuizare psihica... Si asta se intampla, daca nu ma insel, de vreo 2 luni bune... Dar acum o resimt, pentru ca nu mai am activitati care sa ma distraga, oameni mai multi care sa ma sustina, dar nici sansa de a ma simti utila pr...

Nu va mai spun cat e... Stiti cu totii, si nu am chef sa-mi aud cateva... Nu ne mai arde de nimic inafara de stat lenesi cu capul printre caiete, desi mie mi-e cam greu sa nu ies din casa, sau sa vad doar cuvinte curgandu-mi prin fata ochilor... Din respect pentru creierul meu, am facut o plimbare scurta, dar nestresata de intrebari si supozitii... Cel mai mult ma enerveaza si ma agita mama... Eu sunt impacienta si total pe dos de ceea ce eram, iar ea... Ea e calma, se abtine de la a pomeni ceva de bac, imi spune ca orice as face, bine sau rau, sunt her baby... Da, incurajator, dar totusi... N-as putea niciodata sa arat atata putere de disimulare... Indiferent de ceea ce mi-ar spune, stiu ca si ea simte tot ce simt si eu, ca ii transmit orice stare, ca suntem legate de o telepatie incontestabila... Nici sa plang nu mai pot... Parca totul s-a blocat in mine, fara nicio posibilitate de eliberare... Ieri am fost mai inspirata, si am scris despre vise... Ei bine, dupa ce m-am plans ca nu a...