Simplu, Oana

  Acum aproape o lună, cand v-am arătat cum îşi făcuse toamna intrarea în scenă, de-abia venise un pic frigul, Soarele stătea ceva mai mult pe cer (apropo, numai pe mine mă îngrozeşte schimbarea orei săptămâna viitoare?), iar frunzele nu erau pe punctul de-a pica din copaci.   Toamna asta au fost multe brânduşe, poate mai multe decât am văzut în anii anteriori, toamna şi primăvara laolaltă.   În fiecare toamnă îmi place tare mult coloritul nucilor atinşi de brumă. Acum, aproape toţi nucii din sat şi-au pierdut frunzele.  Tablou de toamnă, cu ultimele bugle de fân şi biserica din sat, în fundal.   Una dintre curţile mele preferate din sat, cu a ei fântână veche şi sute de flori. Nucile, plăcere de toamnă.

  Azi-dimineaţă, la cafea, am remarcat că, aşa cum era de aşteptat, ploaia de azi-noapte a scuturat toate culorile de toamnă, lăsând în urmă doar vişiniul putred al ramurilor dezvelite de frunze.   Din fericire, aseară am avut o oră liberă, în care m-am plimbat şi am surprins ultima zvâcnire de arămiu tomnatic :).          Tot ce a mai rămas în urmă sunt frunzele aproape putrezite...

  Pare ciudat, mai ales că în urmă cu vreo 9 zile ningea de mama focului, însă vremea şi-a revenit, cu un spectacol de soare şi culoare aruncată pe frunzele copacilor.   Pentru ca frigul îşi mai face de cap doar noaptea, ieri am decis sa profităm. Aşadar, am muncit mult, însă am avut puţin timp şi pentru admirat una, alta.      Ieri am cules TOATĂ viţa-de-vie a bunicii. Nu mai spun ce bine s-au simţit oasele mele astăzi.   După cinci ore petrecute sus, pe scară, a venit şi răsplata. O masă de post, cu paine de casă, zacuscă şi dulceaţă de cireşe făcute de bunica.      Am prins şi 10 minute libere, ca să mă plimb pe uliţă.   Din grădina bunicii se vede toamna.    Concluzia? Dragilor, nu mai pierdeţi timpul, profitaţi cât puteţi de zilele astea frumoase. Nu-mi place să fiu cobe, dar parcă văd că peste vreo săptămână, două, vine iar zăpada...  

  Îmi cer scuze că nu am mai avut timp să revin cu partea a treia din pastelul foto de toamnă, însă săptămâna asta s-a întâmplat ceva extrem de urât, despre care nu sunt pregătită încă să scriu. Un om pe care l-am iubit tare mult a încheiat socotelile cu lumea asta, şi încă îi simt dispariţia ca pe ceva de neconceput, mai apăsător decât un bolovan pe suflet.   Revenind la scopul pastelului, şi anume acela de a vă încânta pe voi, şi de a mă distrage pe mine de la cele întâmplate în ultima vreme... El e Rocky, cel mai Saint Bernard dintre toate potăile din sat :)  Prin sârma ghimpată.   Auriu.   Eh, hai să vedem şi toamna din Braşov, că poate până mâine dimineaţă se scutură şi ce a mai rămas din ea.

  Îndrăzneală roşiatică.   Nu ştiu cum s-o fi numind copăcelul ăsta, cert e că în fiecare an, cam în perioada asta, pe marginea uliţelor din sat apare peste tot, cu bobiţele-i roşii.   Unul din locurile mele preferate din sat. Mi-aş petrece ore în sir privind apa, şi peştii care înoată în ea.   Căluţul ăsta e al unei tanti care călăreşte. Încă nu am reuşit să înţeleg de ce mai tot satul o priveşte dubios, însă eu o admir, şi tare aş vrea să o rog să îmi dea şi mie câteva ore de călărie, pentru că nu am mai stat în şa de pe vremea când aveam vreo 5-6 ani.      Biserica din sat, în mijlocul toamnei.   P.S. Mai multe poze în partea a treia, că sa nu le epuizăm dintr-o dată, mai ales că stau cam prost cu inspiraţia scriitoricească în ultima vreme.

  Pentru că nu mă pricep la versuri, şi cu atât mai puţin la pasteluri, vă arăt nişte fotografii făcute în weekend-ul ce tocmai a trecut, ca să vedeţi ce norocoasă sunt. De ce norocoasă? Pentru că sunt făcute în locul unde mă simt cel mai acasă .        Dealurile din faţa casei, cu un amestec perfect de conifere şi foioase multicolore.   The Cat(s) on the hot tin roof.     Chiar dacă e octombrie târziu, munca la câmp nu s-a încheiat.       Bobocii de astă-primăvară s-au transformat în răţuşte în toată regula :)   Am mers, şi am mers îndelung pe o uliţă din sat, până în locul unde ştiam eu că sunt brânduşe până toamna târziu, şi, iată-le! Nu multe, e drept, însă movul lor şi culorile Piliştei din fundal fac să merite tot efortul.   Partea a doua a pastelului foto o păstrez pentru mâine, ca să mai avem cu ce ne clăti ochii, bine?

  Gutui coapte şi parfumate şi pere zemoase şi dulci, din livada unei bune prietene de familie :)

  M-am lămurit de multă vreme că locul ideal unde m-aş fi putut naşte nu e deloc aici, ci o ţară nu doar mai civilizată, ci şi cu o climă mult mai prietenoasă, de preferat cu un singur anotimp- vară.   Nici o săptămână nu a trecut de la marea schimbare meteorologică (pe nepusă masă şi total neinspirată), iar organismul meu a început să se deregleze total. Pe de-o parte îl înţeleg, e normal ca ,,săritura" de la 25 la 5 grade să nu îţi aducă nimic bun, pe de altă parte mă enervează cumplit lipsa de energie pe care o resimt din pricina zilelor ăstora gri şi mohorâte, în care nici nu îmi vine să mă uit pe fereastră dimineaţa, când mă trezesc.    Cu temperatura mă mai descurc, port deja circa 4 straturi de haine pe mine (încă nu am apucat să mă vaccinez antigripal, iar ipohondria din mine de-abia aşteaptă să îşi facă apariţia), însă cu umezeala asta nenorocită nu am cum să lupt. Oasele parcă îmi scârţâie şi mă dor, asta după ce trei-patru luni cât a fost cald şi secetă n...

    Joi şi vineri am zburdat sub soare, îmbrăcată în pantaloni scurţi, şi încălţată încă în sandale, parcă având un simţământ că voi fi nevoită să le uit în străfundul dulapului până peste vreo cinci luni. Instinctul nu m-a înşelat, căci peste noapte am trecut de la sandale la cizme, şi n-a fost deloc complicat: puţine grade în aer, miros de iarnă adevărată, ploaie mocănească amestecată cu fulgi de zăpadă mari, şi multă, multă umezeală.   De două zile nu am ieşit din casă. Mă simt şi-aşa rău privind doar vremea de afară. Nu vreau încă să o simt. Am fugit de ea pentru că mi-a permis weekend-ul, şi m-am refugiat în citit, zăbovit în faţa unei farfurii cu pandişpan cu struguri de Recaş, alintat motanul şi vorbit domol cu oameni scumpi.   Mâine e luni, iar ziua de luni nu îmi permite să mai fug. Cu cizme sau fără, mâine începe o nouă săptămână, şi tare poftă mi-e să îi demonstrez vremii ăsteia mofturoase că eu sunt mai puternică decât ea.    Dragilor, acum,...

  Toată vara nu am reuşit să răspund unei dileme: cum reuşesc unii ca pe temperaturi de 30-40 de grade să umble încălţaţi (sunt mai mult încălţate decât încălţaţi...) cu cizme. De-ar fi vorba de cizme din piele naturală, cu perforaţii, aş mai înţelege, dar cizmele cu blană, pe care le porţi doar pe cea mai mare zăpadă, mă depăşesc total.   Acum, în octombrie, la circa 20 de grade, personajele sunt încălţate tot cu cizme. Aceleaşi cizme îmblănite, pe care le purtau şi în urmă cu vreo două luni, în plină caniculă.   Dat fiind faptul că eu nu găsesc fericire mai mare decât aceea că pot purta încă şi în octombrie sandale (nu am încălţat de la începutul verii pantofi!), mă întreb ce vor purta încălţatele în cizme îmblănite la iarnă? Sandale...?!  

  Roşcat cu multe picăţele aurii.   Un nene vecin şi o oaie. Plus o sculptură rurală în prim plan.     Piliştea, muntele din spatele casei, văzut din dealul cimitirului.    Dealul care nu mă lasă să dorm vara pe terasă de mult ce-mi place să-l privesc. Acum, toamna, printr-o fereastră mare dacă îl priveşti, pare un tablou.   Îmi pare rău că nu am apucat să fac fotografii cu o săptămână mai devreme, când toate pădurile din jur erau portocalii. Acum îmi pare rău că plouă, fiindcă până la sfârşitul săptămânii, toate culorile pe care le vedeţi mai sus vor dispărea. 

      N-am găsit un eufemism pentru lenea mea. De ea m-am lăsat azi cuprinsă, după o săptămână cam nebună, şi nişte luni în care nici de mine n-am mai avut timp.      Profitând de faptul că azi n-am fost decât eu şi Bubu, ne-am lăfăit care mai de care, dar eu am şi muncit un pic, până pe la prânz. După-amiaza a fost un somn continuu. Seara mi-a înmiresmat-o maman cu multe ghivece de crizanteme, care mai de care mai colorate şi mai frumos mirosind a toamnă. Dacă e un miros prin care aş putea defini toamna, acela e cu siguranţă cel al crizantemelor. Ce-mi place şi mai mult la ele e rezistenţa lor. Sunt intocmai cum ar trebui să fie şi omul: cresc pe parcursul anului, înfloresc toamna, dar florile rezistă săptămâni la rând.    Deşi aveam cu totul alte planuri pentru azi, nu-mi regret leneveala. Aveam nevoie de ea, mai ales că în ultima vreme am simţit că lucrurile îmi cam scapă printre degete. Nu ştiu ce-o fi- ori ele, lucrurile, sunt de vină, ori ...

    Frunzele pot fi cel mai bun mediator.

Anul trecut, pe vremea asta, toamna plecase deja, cu frunze cu tot. Rămăseseră doar copaci golaşi, ce parcă aşteptau zăpada să-i îmbrace. Ieri am avut ocazia să mă plimb pe o straduţă a Braşovului (din păcate, n-am avut şi camera foto), unde toamna era încă absolut splendidă, şi de unde am cules un bucheţel de frunze colorate (şi ce dacă unii vor spune că făceau asta pe vremea când erau în şcoala generală?!), pe care le-am aşezat frumos, într-un bol cu pietricele de pe birou. Dacă tot e weekend, vă recomand, dacă nu să zăboviţi, măcar să priviţi, în trecere, Parcul Central. Prin natura lui, e un aranjament artificial , însă toamna şi-a pus o amprentă atât de... naturală asupra-i, încât nu poate fi decât încântător ochiului. E ultima zi de octombrie, şi probabil că mulţi dintre noi se gândesc cum şi când o fi trecut şi luna asta, sau la faptul că au mai rămas doar două luni până vom încheia orice socoteli şi cu anul acesta. Nu ştiu dacă e ceva bun sau rău, dar atâta vreme cât trecer...

Astăzi m-am trezit devreme, dar n-am avut ocazia să ajung departe, pentru că aproximativ toate s-au împotmolit. Şi astfel am pierdut ceva ore bune făcând mai nimic util, nici mie, nici societăţii. Am mers pe trotuare răsturnate (la propriu!), am înghiţit praf, m-am lăsat în voia Soarelui, am mâncat fără să mai ţin cont de cura care nu m-a slăbit mai deloc până acum. Am dat de uşi închise- vă zic şi vouă, ca să ştiţi, si să nu vă bateţi capul aiurea vreodată- bilete la Operă se găsesc doar cu începere din ziua de marţi. Că aşa-i la noi, săptămâna începe de-a marţea... Acum stăteam şi îmi lăsam nasul gâdilat de aburii unei cafele, şi mă gândeam că, într-un an, sunt zeci de astfel de zile. În care nimic nu vrea să meargă, în care toate se împiedică fără motiv, în care lumea e încruntată, chiar de Soarele zâmbeşte atât de frumos din înaltul cerului, de ţi-e mai mare dragul de viaţă; în care îi punem pe " dacă " şi pe " parcă " împreună într-o barcă, pe care o înc...

Am făcut ochi pe la ora 8. Am deschis geamul- mirosul de iarnă de aseară se accentuase. Maşinile albe. Poieniţa de pe Tampa, albă. Vânt năprasnic, întocmai ca în toiul iernii. Bobiţele îngheţate se loveau cu putere de geam, de-ai fi zis că eşti în mijlocul unei furtuni de pietricele. Beau cafeaua în bucătărie, cu Bubu agăţat pe umăr. Vântul se înteţeşte, adunând în jardiniera de la fereastră zăpadă. Da, am zis zăpadă. În octombrie. De supărare, o iau pe maman de o aripă şi ne ducem împreună să căutăm hainele de iarnă. Şi cizmele. Pe care pentru prima dată le-am purtat aseară- n-aş fi vrut cu niciun preţ, dar vremea nu mi-a lăsat altă opţiune. Am scos la înaintare blăniţele, mormanele de fulare şi băscuţe (daaa, am o pasiune şi pentru astea. Probleme?:D), cizmele şed cuminţi lângă un dulap, şi aşteaptă să-şi facă datoria. Vântul s-a oprit. Dar a început, din nou, să ningă. PS. Anul trecut prima zăpadă a fost în noiembrie. E clar că vremea a înnebunit de tot...