La spitalul verde, de pe deal.
Azi, în sanctuarul meu pentru machiaj, deranjată fiind de sunatul isteric al telefonului, pe ritm turbat de Madonna , am concluzionat: să-mi ziceţi mie " Pisi ", dacă până la sfârşitul anului n-o să am parte nu de una, ci de trei cazări gratis la nebuni. Şi nu glumesc deloc, ba chiar am început să mă tem. Gândiţi-vă cum ar fi, la voi, dacă de vreo jumătate de an încoace aţi sta doar cu noduri în gât, cu placa crizei permanent cântându-vă în timpane, cu oameni ţipând mai mereu, pe care trebuie să încercaţi să îi calmaţi. Doar aşa, pentru că, întâmplător, viaţa a făcut în aşa fel încât să-i şi iubiţi. Închipuiţi-vă o zbatere zilnică, obositoare, în care doar somnul mai constituie linişte, şi care, pe moment pare fără niciun sens, oricât de mic. Adăugaţi personaje care în loc de o încurajare, fie ea şi de curtoazie, vă spun că vă implicaţi prea mult- mai pe scurt, că ar trebui să deveniţi mai insensibili, mai... nesimţiţi. Presăraţi toate astea cu oameni care nu ştiu nici să...