Simplu, Oana

  Nu, nu vă repeziţi să vă închipuiţi că aş fi primit vreo păpuşă, ori o carte de poveşti. "Cadoul" pentru Ziua Copilului de anul ăsta a fost confirmarea faptului că sunt spionată.   Spionată, urmarită, supravegheată, cam aşa ceva. Se pare că am devenit obsesia unei persoane relativ cunoscute, cu care am rupt orice fel de legătură în urmă cu vreo doi ani. Aveam eu ceva bănuieli că persoana respectivă ar avea ceva suferinţe psihice, dar până la a ajunge să-mi spioneze mişcările, venitul şi plecatul de acasă (ori de prin alte locuri, Dumnezeu ştie). Suspiciunile au atins apogeul duminică, înspre amurg, iar astă-seară, maman , detectivul meu şef, mi le-a confirmat.  Stimabile, ştiu că nu ai cum să citeşti ceea ce îţi adresez acum, însă te rog, pe scurt, să nu-ţi bagi nasul acolo unde nu îţi fierbe oala, exact aşa cum ai făcut şi până acum. Nu vei scoate nimic de la mine. PS. La Mulţi Ani vouă, celor ce n-aţi uitat să fiţi copii!

Mă tot uit în calendar şi tot nu prea-mi vine-a crede că au trecut 5(!!!) luni din anul ăsta. Nu ştiu dacă vouă vi s-a părut puţin, rapid, mult, ori lent, cert e că, pe de-o parte, mie mi-a convenit. Oricum mi se întâmplă doar lucruri rele, şi n-are rost să-mi doresc să le prelungesc. E mai bine că trec (duce-s-ar unde s-or duce...). Pe de-altă parte, tocmai ceea discutam joi seară- a trecut 1 an de facultate. Mai e sesiunea, dar mă refer strict la an ca unitate temporală. Pe vremea liceului ( vorbesc deja ca şi cum ar fi trecut cel putin 100 de ani de-atunci ), în prostia noastră, ne doream ca zilele să treacă mai repede, să scăpăm de ceea ce consideram noi pe-atunci ca fiind stresul vieţii noastre. Ni se părea că totul trece prea lent şi eram veşnic nemulţumiţi. Asta până în ultimele luni, când totul a fost atât de plângăcios, frumos, şi zâmbicios în aceeaşi măsură, încât nu ne mai ajungeau orele. Acum am rămas cu dorul. Şi cu pofta să mai gustăm din atmosfera aceea măcar o dat...