Simplu, Oana

  Ieri, pe la ora asta, eram deja într-o sală în care temperatura urma să urce până la 40 de grade. Cu părinţi, bunici, prieteni scumpi, colegi frumoşi, şi îmbrăcaţi în nişte robe dintr-un material sintetic dubios, în care, teoretic, nu ai fi rezistat nici cinci minute.   Cu toate astea, am rezistat aproape două ore, ba chiar am şi zâmbit frumos, ne-am bucurat de fiecare vorbă frumoasă care ne-a fost adresată, i-am îmbrăţişat pe cei care ne-au onorat cu prezenţa şi am făcut poze. Multe, multe poze.      Acum, nu-mi rămâne decât să le mulţumesc de infinite ori celor care mi-au fost alături ieri, acolo, în sală, sau cu sufletul, de departe. Nu-mi vor ajunge niciodată cuvintele să vă mulţumesc şi să vă spun cât de mult vă preţuiesc prezenţa în viaţa mea! Pe toţi vă consider îngerii mei păzitori, oamenii pe care mă pot baza în momentele fericite, dar şi în cele de încercare.   Vă iubesc, şi vă mulţumesc încă o dată pentru braţul de flori cu care m-a...

  Nu am fost niciodată prea apropiate. Mă iubea, o iubeam şi o respectam, îmi plăcea nespus prăjitura ei cu cremă de lămâie şi glazură de zahăr ars, dar care nu ţi se lipea niciodată de măsele. Îmi plăcea cum gătea, deşi toate mâncărurile ei erau dietetice, din pricina multor boli de care suferea.   Nu am auzit-o niciodată ridicând vocea. Nu am auzit-o niciodată certându-se. Era prea blândă ca să fie în stare de aşa ceva. În schimb, am admirat-o mereu pentru lupta cu moara de vânt de lângă ea.    Poate ca au existat momente în care am constatat că era mai afectuoasă cu celălalt nepot al său decât cu mine. Deşi eram verişori buni, deci egali. Poate pentru că el a fost mai răsfăţat, a reuşit să îi cunoască şi laturile pe care eu nu le-am întrepătruns pană la paisprezece ani.   De când am pierdut-o- în ianuarie vor fi nouă ani- nu am mai intrat în casa ei. Am vrut să mi-o amintesc mereu acolo, înconjurată de lucrurile minuscule cu care se ocupa cu atâta înde...

  De câteva luni, mai precis de pe la începutul lunii septembrie, când ajunsesem într-un moment de tensiune maximă, din care n-am crezut să mai scap vreodată (ca să vă închipuiţi starea, imaginaţi-vă câteva chingi care să vă strângă, tare de tot, trupul, mintea şi sufletul), mă simt protejată de o minune. Minunea cu pricina mi-a ieşit în cale în ziua apogeului stării de tensiune, în care mi se parea că nu mai pot merge înainte, dar nu mai pot nici da înapoi, o zi pe care nu cred că o să o uit prea curând. A fost ceea ce poate unii numesc semn divin. A fost o mână care m-a ajutat să mă ridic, o chemare ca o îmbrăţişare, o privire care mi-a ramas şi astăzi întiparită în minte, a fost ceva, ceva minunat, care mă face să mă întorc în fiecare săptămână, în acelaşi loc unde am întâlnit-o pentru prima dată. Şi, de fiecare dată, îmi oferă acelaşi ajutor, îmi împlineşte visuri ce pot părea minuscule, sau absurde, sau cum mai vreţi voi, de-ar fi spuse cu voce tare.    Pentru aceste...

  Astăzi, pe la prânz, eram într-un centru comercial şi am intrat să iau o revistă de gastronomie. În faţa mea mai era o femeie, eu stăteam cuminte cu revista în mână şi mă mai uitam împrejur ca să mai văd ce şi cum. Lângă mine apare o individă, de vreo douzecişiceva de ani, după vestimentaţie ospătăriţă/chelneriţă sau ceva de genul. I-am dat revista vânzătoarei, când să scot portofelul, văd că individei de lângă mine, care îşi scosese şi ea nişte bani din buzunar îi cade o bancnotă. În vreme ce îi achitam vânzătoarei preţul revistei, îi şi spun individei că i-au scăpat nişte bani din mână. Mă priveşte ca o vită încălţată, se apleacă şi îi ridică, se mai uita încă o dată, cu o privire de parcă i-aş fi spus cel puţin să-şi culeagă creierul neted de pe jos. Ies din magazin.    Românii ăştia au un comportament... ceva de speriat. Mă gândesc că în momentul în care i-am spus că i-au scăpat banii, i-am făcut un bine, pentru că, din câte ştiu eu, banii nu cresc prin copaci. C...

  Azi-dimineaţă m-am trezit foarte devreme, pe la 6 şi un sfert cu aproximaţie, pentru că pe la 7 şi ceva trebuia să ajung în oraş cu ceva treburi, şi mai apoi să ajung şi la un curs. Când m-am uitat pe geam şi am văzut ploaia aceea gri şi udă, am zis ca aşa ceva nu se poate, cel puţin nu de ziua mea. Nu, nu, şi nu! Tocmai mie, care iubesc seninul şi soarele mai mult decât orice?   Cu chiu, cu vai, am găsit haine, am luat-o de o aripă şi pe maman , şi am pornit. Când am trecut pe lângă Parcul Central, mi-a venit ideea să caut cu privirea magnoliile- ştiam că în Bucureşti sunt înflorite de vreo săptămână şi jumătate, şi nu degeaba m-am iluzionat că, după ploaia asta care a mai curăţat oraşul, au înflorit şi la noi. Sunt atât de frumoase, de timid înflorite, încât au constituit prima surpriză frumoasă de ziua mea.   Gata cu florile de magnolie, pentru că nu de asta scriu acum. Scriu pentru că azi a fost pur şi simplu ziua mea . Ziua în care am zâmbit şi i-am pupat apăsat ...

  Da, ieri, chiar ieri, locşorul ăsta colorat a împlinit trei ani. Cum s(tr)esiunea mi-a acaparat trei sferturi de viaţă de ceva vreme încoace, aseară n-am mai găsit energia necesară pentru a scrie despre asta, şi n-am vrut să scriu ceva doar aşa, de dragul de a o bifa.   Nu-mi pot da singură cu părerea, de-or fi mulţi, de-or fi puţini, probabil că voi aţi fi mai în măsură să-mi spuneţi. De v-aţi plictisit, de v-aţi regăsit ori v-aţi trezit surâzând pe-aici, vă rog să-mi daţi de ştire.   Până la anul vreau să mai gasesc motive pentru care viaţa poate fi fericită, pentru că ceea ce avem nu e niciodată îndeajuns. Şi ăsta nu e lucru rău, ba dimpotrivă, e vorba de autodepăşire.   Dacă e ceva ce încă îmi mai doresc de la blogul acesta e să mă lase în continuare să scriu tot ceea ce nu spun, din lipsa de timp, din lipsă de curaj (deşi rareori se întâmplă să-mi lipsească- ce-i în gusă şi-n căpuşă, clar!), să povestesc, să corectez, să... mă exprim, şi altfel decât o fac în...

Azi m-am deghizat, parţial ce-i drept, în mărţişor. Şi parcă niciodată nu m-am lăsat atât de cuprinsă de ziua asta. Zi specială, de altfel, care poartă semnificaţii istorice, ce datează din vremea romanilor. Nu sunt aici ca să fac o istorie a Marţişorului, ci să le mulţumesc celor care s-au gândit la mine. Care mi-au dăruit mărţişoare, care m-au sunat ca să-mi "trimită" un mărţişor verbal, şi celor care mi-a lăsat mărţişoare şi ghiocei în uşa casei:). Cred că ziua asta a fost menită să ne facă să detestăm materialismul, căci prin mărunţişurile cu şnur roş-alb pe care le dăruim, stârnim zâmbete şi fericire sincere şi curate.

... este declarat cel care mi-a înmânat o invitaţie pentru mâine seară, la Traviata. E curios cum unii oameni reuşesc să picteze un soare, chiar şi artificial, atunci când zilele devin tot mai noroase. Îţi mulţumesc! În altă ordine de idei, de-abia adineauri mi-am dat seama că am făcut 12 ore de când nu mai mâncasem. Adicătelea de dimineaţă, de când aveam planuri magnifice pentru ziua de azi. N-am mâncat pentru că am fost ocupată cu shopping-ul, apoi cu house cleaning -ul, şi în cele din urmă cu un curs la care nu am fost anul ăsta. Decât o dată. Fac pe eminenta măcar acum, în prag de sesiune. În graba mea boemă, am dat peste unul dintre cei mai dragi oameni pe care i-am lăsat în locul despre care vă vorbeam ieri- proful meu de română. Dacă el nu m-ar fi strigat, probabil că aş fi privit în continuare norii. Săptămâna viitoare mă duc din nou la şcoala mea. Pentru că îmi dă energie. Pentru s(tr)esiunea la care nici nu vreau să mă gândesc. N-am urmărit prognoze meteo, şi tare-aş vr...

Astăzi m-am trezit devreme, dar n-am avut ocazia să ajung departe, pentru că aproximativ toate s-au împotmolit. Şi astfel am pierdut ceva ore bune făcând mai nimic util, nici mie, nici societăţii. Am mers pe trotuare răsturnate (la propriu!), am înghiţit praf, m-am lăsat în voia Soarelui, am mâncat fără să mai ţin cont de cura care nu m-a slăbit mai deloc până acum. Am dat de uşi închise- vă zic şi vouă, ca să ştiţi, si să nu vă bateţi capul aiurea vreodată- bilete la Operă se găsesc doar cu începere din ziua de marţi. Că aşa-i la noi, săptămâna începe de-a marţea... Acum stăteam şi îmi lăsam nasul gâdilat de aburii unei cafele, şi mă gândeam că, într-un an, sunt zeci de astfel de zile. În care nimic nu vrea să meargă, în care toate se împiedică fără motiv, în care lumea e încruntată, chiar de Soarele zâmbeşte atât de frumos din înaltul cerului, de ţi-e mai mare dragul de viaţă; în care îi punem pe " dacă " şi pe " parcă " împreună într-o barcă, pe care o înc...

Cum de-ajungem să ne naştem, asta-i clar, sau cel puţin aşa ar trebui să fie. Cum creştem- şi-asta e relativ simplu- cu mâncare bună, stil de viaţă sănătos, şi părinţi care să aibă grijă de noi. Cum trecem prin etapele vieţii, cum suntem educaţi, şi cum ne autoeducăm- asta-i greu. Sau complicat. Pentru că a educa un copil nu înseamnă doar a-l duce dimineaţă de dimineaţă la grădiniţă, şi, mai târziu, la şcoală. Trebuie, în primul rând, să îl modelezi în aşa fel încât să înceapă să înţeleagă dichisurile lumii, mecanismele ei, binele, răul, şi, cel mai important, oamenii ce o alcătuiesc. În cazul meu (şi de data asta sunt cel mai la îndemână subiect), până la aproximativa vârstă de 5 ani, bunicii au fost cel mai aproape de mine, de dimineaţa şi până seara. Asta nu pentru că am avut nişte părinţi iresponsabili, ci pentru că viaţa de prinţesă presupune şi eforturi şi muncă. Nu zic că a a fost rău. Ba chiar deloc. Poate că unii vor spune că bunicii sunt demodaţi, însă eu zic că tocmai conser...

Mai sunt 12 ore pînă schimbăm anul... Dimineaţa, cînd am deschis ochii, am crezut că visez... Nu prea-mi vine a crede că au mai trecut atîtea şi atîtea zile din viată... Agitatia lumii continuă... Vecinii mei asamblează mobila- da, pană şi astăzi, bat sniţele, repară ţevi- fiecare cînd poate, şi cînd îl duce capul... Oricum, atmosfera e de vis, întocmai aşa cum mi-o imaginam... Îmi place să fac haz de necaz, nu mă mai agit:)) Mi-e silă să ies din casă, pentru că în momentul deschiderii uşii de la intrare, te loveşte un miros de friptură- carne, adică, şi eu nu suport carnea... Eu sunt liniştită- mi-am băut cafeaua, am stat cu Bubu la căldură, am făcut revista presei, şi acum aştept ca mama să termine prăjitura... Mi-am promis aseară să fac bilanţul anului, pentru că viaţa noastră e exact ca şi o firmă- trebuie să-i analizăm evoluţ ia, sau involuţia în anumite cazuri, spre a stabili ce investiţii sau schimbări să facem... N-o sa analizez situaţia pe luni, pentru că pur şi simplu daca mă...

Dimineata inghetata- de la masini, iarba, frunze cazute din copaci, pana la nasucurile oamenilor ce se promenau, ca si mine de altfel, pe strazile din centru... A fost o zi extrem de frumoasa, si nu spun asta doar de dragul Soarelui ce ne-a zambit ingaduitor si de asta data din inaltul cerului, ci datorita faptului ca m-am convins, inca o data, daca mai era nevoie, ca minunile se indeplinesc... Totul e sa iti canalizezi increderea si sperantele inspre un scop cat de cat realist si pamantean... Sa te lasi ajutat de oamenii care ti-au dorit binele dintotdeauna, si, mai presus de tot, sa iti pese... De tot ceea ce va urma in viata ta, de consecintele pe care le aduce cu sine schimbarea... Sa nu-i dezamagesti pe cei care ii iubesti si te iubesc, pe cei care iti pun o raza de zambet pe buze atunci cand nu esti decat un pierdut in spatiu... Multumesc...