Amintiri din copilărie
Încă de mică n-am fost o persoană prea prietenoasă. Şi pe an ce-a trecut, şi până acum, treaba asta s-a tot agravat. Să nu zicem ca sunt antisocială, căci nu sunt, să zicem doar că sunt selectivă. Nu mă ataşez de oricine, oricând şi oricum. Şi sunt puţine persoanele, ce nu sunt mama şi tata, care mi-au intrat în suflet, aş putea să le număr pe degete chiar. Nu ţin o teorie a laturii mele sociale, ci am facut introducţiunea asta pentru că de câteva luni mi-am amintit de cel mai bun prieten al meu din copilărie. Nu zic că acum n-aş mai fi copil- la asta chiar n-am să renunţ niciodată; şi nici că l-am uitat cu adevărat vreodată, ci l-am ascuns doar într-un sertăraş de suflet. Acum m-am apucat sa răsfoiesc un album de poze. Poze vechi, de pe vremea când eram ca fraţii, şi nimic şi nimeni nu ne-ar fi putut despărţi. Nu mai ţin minte exact anul, ora, minutul, sau circumstanţele, în care viaţa ne-a adus pe acelaşi drum. De fapt, ne-a adus familiile pe acelaşi drum. Eram prieteni cu to...