Introspecţie în faţa unei căni de ceai
Uneori, găsesc drept cea mai dulce recompensă după o perioadă de zbucium, o simplă seară petrecută în compania unei căni de ceai în mâna stângă, a unei cărţi bune în cea dreaptă, şi a unei muzici liniştitoare în surdină (de fapt, eu mereu ascult muzica în surdină...). A fost bine aici, înfăşurată în pătură, cât mai departe de zăpada rece de afară, zăpadă care-mi picură fix pe inimioara brodată în puful papucilor de casă, dimineaţă de dimineaţă, atunci când deschid fereastra. Aceeaşi zăpadă cu care mă lupt, o dată când trebuie să deszăpezesc, şi încă o dată, dacă sunt nevoită să înot prin ea. Dacă-s mică, aşa-mi trebuie! Aceeaşi zăpadă care-mi încurcă buclele, şi mă face să mă scutur precum o pisică, atunci când se depune pe haine. Să vă zic un secret: într-o zi, când veţi îmbrăca o haină neagră, sau, mă rog, de o culoare închisă, încercaţi să distingeţi fulgii. Veţi rămâne uimiţi de splendoarea, diversitatea, şi uneori chiar simplitatea lor. Trecem peste zăpadă. O iubesc atât ti...