Căutatul gâlcevii cu lumânarea
Zăpăceala, locvacitatea şi încăpăţânarea, toate, plus încă o mie altele, îmi sunt atribute de frunte. E drept, vorbesc mult, dar nu sunt genul de om care doar vorbeşte. Sunt zăpăcită, dar am o zăpăceală ordonată- voi ştii mereu de unde, cum, şi ce să iau, dintr-o gramadă mai mult sau mai puţin ordonată. Încăpăţânată, nici nu încape indoială- calitate de Berbec înnăscut- nimeni nu poate să mă scoată din ale mele (culmea e că, în majoritatea cazurilor, încăpăţânarea mea e cea care are dreptate:D).
Cu toate cele înşirate mai sus, sunt paşnică. Nu îmi plac conflictele, de orice soi- de la certuri banale, şi până la războaie. În locul certurilor, găsesc mereu mai adecvată o discuţie civilizată, ce poate naşte soluţii prolifice ambelor părţi. În locul războaielor... aş face ceva ca să vin în sprijinul Lumii a Treia. Sunt prea mulţi bani, prea mult efectiv uman, prea multe planuri făcute în van, când toate astea s-ar putea "risipi" într-un mod mult mai... util. În fine, nu mă văd, cel puţin nu în viaţa aceasta, salvând Planeta.
Nu mă cert. Obişnuiesc, nu arareori să mai arunc câte-o replică, două, caustică. Însă nu-mi place să mă cert. Pentru că nu-mi place să fie zgomot în juru-mi, iar când doi sau mai mulţi oameni se ceartă, involuntar se face şi gălăgie. Tocmai de asta cred că pot număra pe cele 10 degete ale mâinilor, certurile pe care le-am avut. Nu pentru că n-aş fi avut cu cine să mă cert, însă... mă repet, nu îmi face nicio plăcere să mă cobor la nivelul intelectual, social, sau cum mai vreţi voi, al celor care mă instigă. Din punctul acesta de vedere, ieri a fost o zi istorică. M-am certat- e prea mult spus. I-am zis adevărul, care a deranjat, în faţă- corect spus. O simplă frază, rostită cu tonalitatea obişnuită a vocii mele, a declanşat, în colocutorul meu, un monstru urlător, cu faţă verde-albăstrie. Nu m-a speriat, n-am început sub nicio formă să ţip şi eu. S-a certat singur. S-a contrazis uluitor de prosteşte. A trântit o uşă, şi dus a fost. El a rămas cu nervii, eu cu satisfacţia de a-i fi spus ceva ce aştepta să fie spus demult. Întocmai ca un buboi plin cu puroi, ce de-abia aştepta momentul să plesnească.
Nu contează tema aşa-zisei cerţi, căci n-are nicio relevanţă pentru omenire... şi, sincer, a început să-şi piardă din importanţă chiar şi pentru mine- am obosit. Însă contează faptul că, după altercaţia avută, m-am simţit atât de bine, de-ai fi zis că am mâncat un castron plin cu dovlecei pané. (Paranteza 1:Nu ştiu dacă am apucat să vă spun, dar studiile mele încearcă să demonstreze că dovleceii pané ajută la secretarea de serotonină, şi, implicit, ne fac mai fericiţi:D. Paranteza 2: De luni, mă laud că sunt la cură- am de dat 3 kile jos- şi cred că d-asta văd doar mâncare.) N-am fost tristă niciun moment, ba mai mult, am chicotit cât a fost ziulica de lungă. Presupun că de-acum înainte nu va trebui decât să încerc/învăţ să mă cert, pentru că tare eliberatoare e starea post-ceartă.
De încheiere, o întrebare: voi vă certaţi? Dacă da, cu cine şi de ce? (De fapt, sunt 3 întrebări)
Cu toate cele înşirate mai sus, sunt paşnică. Nu îmi plac conflictele, de orice soi- de la certuri banale, şi până la războaie. În locul certurilor, găsesc mereu mai adecvată o discuţie civilizată, ce poate naşte soluţii prolifice ambelor părţi. În locul războaielor... aş face ceva ca să vin în sprijinul Lumii a Treia. Sunt prea mulţi bani, prea mult efectiv uman, prea multe planuri făcute în van, când toate astea s-ar putea "risipi" într-un mod mult mai... util. În fine, nu mă văd, cel puţin nu în viaţa aceasta, salvând Planeta.
Nu mă cert. Obişnuiesc, nu arareori să mai arunc câte-o replică, două, caustică. Însă nu-mi place să mă cert. Pentru că nu-mi place să fie zgomot în juru-mi, iar când doi sau mai mulţi oameni se ceartă, involuntar se face şi gălăgie. Tocmai de asta cred că pot număra pe cele 10 degete ale mâinilor, certurile pe care le-am avut. Nu pentru că n-aş fi avut cu cine să mă cert, însă... mă repet, nu îmi face nicio plăcere să mă cobor la nivelul intelectual, social, sau cum mai vreţi voi, al celor care mă instigă. Din punctul acesta de vedere, ieri a fost o zi istorică. M-am certat- e prea mult spus. I-am zis adevărul, care a deranjat, în faţă- corect spus. O simplă frază, rostită cu tonalitatea obişnuită a vocii mele, a declanşat, în colocutorul meu, un monstru urlător, cu faţă verde-albăstrie. Nu m-a speriat, n-am început sub nicio formă să ţip şi eu. S-a certat singur. S-a contrazis uluitor de prosteşte. A trântit o uşă, şi dus a fost. El a rămas cu nervii, eu cu satisfacţia de a-i fi spus ceva ce aştepta să fie spus demult. Întocmai ca un buboi plin cu puroi, ce de-abia aştepta momentul să plesnească.
Nu contează tema aşa-zisei cerţi, căci n-are nicio relevanţă pentru omenire... şi, sincer, a început să-şi piardă din importanţă chiar şi pentru mine- am obosit. Însă contează faptul că, după altercaţia avută, m-am simţit atât de bine, de-ai fi zis că am mâncat un castron plin cu dovlecei pané. (Paranteza 1:Nu ştiu dacă am apucat să vă spun, dar studiile mele încearcă să demonstreze că dovleceii pané ajută la secretarea de serotonină, şi, implicit, ne fac mai fericiţi:D. Paranteza 2: De luni, mă laud că sunt la cură- am de dat 3 kile jos- şi cred că d-asta văd doar mâncare.) N-am fost tristă niciun moment, ba mai mult, am chicotit cât a fost ziulica de lungă. Presupun că de-acum înainte nu va trebui decât să încerc/învăţ să mă cert, pentru că tare eliberatoare e starea post-ceartă.
De încheiere, o întrebare: voi vă certaţi? Dacă da, cu cine şi de ce? (De fapt, sunt 3 întrebări)
Comentarii