Simplu, Oana

   Fiecare iese la plimbare pe uliţă cu animalele pe care le are prin gospodărie... Unii ies cu oile...  ...alţii cu porcul...  Alte oi.   Şi... o fotografie de senzaţie cu mini-baciul Rareş :) Pe cât îl vedeţi de mic, e tare inteligent şi şmecheros, îşi schimbă în fiecare zi floarea de la pălărie fiindcă se ofileşte, fluieră după oi imaginare cât e ziua de lungă, se plimbă pe uliţă cu măciuca subraţ, iar visul lui este- aţi ghicit,- să devină baci! ~ va urma ~

  Aşa cum v-am promis ieri, încheiem retrospectiva verii cu luna august, care s-a dovedit tare capricioasă, cel puţin spre final ei. Bubu şi una din pretendentele lui. Oricât am întrebat, nu am găsit niciun motiv pentru care găinile ar fi avut această atitudine interesantă faţă de camera foto, tratând-o cu codiţele. În lumina amurgului. V-am spus vreodată cât de mult imi plac hortensiile? ... şi  gladiolele? Joacă cu mama şi copiii. Dealul acesta se vede pe o fereastră a casei mele, fereastră pe care am făcut-o intenţionat mare şi fără canaturi, tocmai pentru a da impresia unui tablou :). Apus de august. E printre ultimele apusuri frumoase pe care le-am văzut vara asta, fiindcă mai apoi au venit ploile.  Nu aş vrea să închei mini-retrospectiva verii fără a-i mulţumi Doamnei Vară pentru toată bucuria pe care mi-a adus-o şi anul acesta.   Pentru toate mângâierile calde, pentru toate bălăcelile şi razele calde care ...

  Dacă priviţi atent, veţi observa pe cer nişte rândunele agitandu-se. Au zile în care fac kilometri zburând roată-roată prin zona casei, învăţându-şi probabil puii să zboare. Adorabile! Unul din locurile mele preferate, unde liniştea e la ea acasă.    Spre sfârşitul lunii iulie, în grădina bunicii începuse a se coace a doua serie de căpşune de anul acesta. La fel de gustoase, fine şi parfumate!  Pui de barză.   Liniştea apusului.   Ne întâlnim si mâine, pentru o scurtă retrospectivă a lunii august :).

  Continuăm cu luna iulie:)    A doua zi după aniversarea mamei, am plecat în vacanţă, pentru o săptămână, la bunica. Pentru că în copilărie nu am fost niciodată în vacanţă la bunici pentru simplul fapt că nu aveam bunici la ţară, ci la trei străzi distanţă de mine în Braşov, am zis că la 24 de ani nu e prea târziu ca să petrec o vacanţă la ţară, la bunica (ce-i drept adoptivă, dar bunică).   Bubu stând la pândă între florile bunicii. Ciurda de văcuţe întorcându-se seara din păşunat.   În fiecare dimineaţă, am mâncat zmeură şi coacăze. Câte un pumn din fiecare, pentru energie cât o zi de vară :).  Florile pentru biserică, duminica dimineaţă. Checul bunicii. Verde de iulie. Bubu stând la umbra şezlongului.

  Ieri am citit ce am scris anul trecut, la sfârşitul verii. Dacă vreţi să (re)citiţi şi voi, găsiţi aici . Nimic nu s-a schimbat. Iubesc vara din tot sufletul meu, cu aerul ei fierbinte şi cu nopţile dormite cu fereastra larg deschisă. O iubesc pentru seninul de dimineaţă, pentru stelele presărate în întunericul fiecărei nopţi, pentru Soarele care m-a bronzat şi vara asta, pentru bălăcelile de care mi-e un dor teribil iarna.   Cu toată dragostea mea pentru vară, nu am putut să îi împiedic plecarea nici anul ăsta. Aşa că, azi-dimineaţă m-am trezit în septembrie.   Toate bune şi frumoase, dacă nu ar fi fost o zi mai ocupată şi plină de activităţi decât una obişnuită. Acum, înspre seară, am primit un pachet de toată frumuseţea, de la mamaia mea (e, de fapt, sora bunicului meu) de la Tulcea. Ca în fiecare an, au ajuns la mine plăcintele ei dobrogene, cu brânză de capră şi mărar, invelite în aluat simplu, încreţit, mai bune decât orice gustare de pe lumea asta. Şi, chiar...

  De câteva zile, parcă traiesc un vis. Nu-mi vine să cred că am terminat facultatea, că am luat licenţa, că de două zile pot dormi noaptea fără să am insomnii şi să visez proceduri, procurori şi contracte, iar că ziua o pot petrece doar stând în pat şi privind pe pereţi, sau lucrând câte-un mărunţis.   E prima oară, după multe luni, în care sunt leneşă. Şi nu vă puteţi închipui cât este de bine.    E bine să ai satisfacţia că ai dobândit prin muncă ceva ce ţi-ai dorit de mic, e bine să îţi simţi visul împlinit. Şi asta compensează orice preţ pe care l-ai plătit- nopţi nedormite, zile agitate şi cu prea puţine ore, cearcăne, şi, cel mai important, un fir de păr alb. L-am descoperit când mă pregăteam să plec la proba scrisă a examenului de licenţă, şi, cine ştie, poate că el a fost cel care mi-a purtat noroc, deşi am făcut o criză de nervi când l-am zărit.      Dragilor, de astăzi sunt în vacanţă, oficial fără nicio grijă. În momentul de faţă mă ...

  Nu mi-am mai permis de câteva luni să îmi decretez O zi liberă. O zi în care să stau şi să privesc pereţii, să cos, să bijuteresc ceva, să lâncezesc cu Bubu la umbră, sau o zi în care să merg la cumpărături, fără să mă grăbesc să ajung acasă, ca să nu pierd din orele de învăţat.   Astăzi a fost prima zi, după nu ştiu cât timp, când m-am trezit la ora 8. La ora 6 m-am trezit din instinct, şi dădeam să caut cărţile ca să citesc. M-am calmat şi mi-am pus capul la loc pe pernă când mi-am amintit că stresul cel mare s-a terminat ieri.       Mă opresc aici. Mă duc să mă bucur de ziua asta frumoasă. E deja iulie, iar vara îmi scapă printre degete.

   Săptămâna trecută, adică săptămâna post-s(tr)esiune, a fost dedicată somnului, mâncatului, topitului sub soare, shopping-ului, şi deserturilor. Cam pe miercuri-joi, mă săturasem de inactivitate, parcă mă furnicau tălpile şi palmele să întreprind ceva.   Ei bine, în weekend, ori am muncit, ori nu am mai muncit. Ieri dimineaţă de-abia am putut să mă mişc prin curte şi să mănânc, atât de tare mă durea tot corpul. Astăzi, toate durerile s-au ,,scurs" în picioare, care mă dor atât de tare încât nu pot sta, şedea, merge, urca sau coborî. Cert e că astăzi, luni, a fost mai duminică decât a fost ieri, duminică, având în vedere că nu am putut face absolut nimic.   Pentru că nu am chef de prea multă vorbă, şi pentru că nici forma fizică nu-mi permite să-mi prelungesc şederea aici, vă arăt mai bine nişte poze din weekend-ul ce tocmai a trecut.   Aşa arată dimineaţa. Cum ai putea să te trezeşti prost dispus?!   Flori de mac.     Peşte pe grătar, scu...

  Săptămâna asta mi-a pus capac. Şi s-a întâmplat exclusiv din vina mea, pentru că vreau prea mult de la mine. M-am învăţat (prost) să mă solicit la fel de mult ca un asin. Ca să nu zic chiar catâr.   Mâine ar trebui să se termine s(tr)esiunea, iar eu în loc să mă bucur, simt că înnebunesc. De nervi, din pricina faptului că nu mai pot acumula informaţii. De vreo două zile încoace, simt că mi s-a blocat creierul, că nu mai încape în el. Ştiu, e o aberaţie, în contextul în care nu ne folosim creierul nici măcar la capacitate de 5 % din ce ar putea el.      Dar, totuşi, mai am o tonă de materiale de citit, pe care le-am citit deja de n ori, dar din care nu am rămas cu nimic, o jumătate de Cod de Procedură Penală, şi o usturime în gât care mă scoate din sărite.    Vreau vacanţă. Vreau linişte. Vreau soare. Vreau o pereche de pantofi turcoise.

De două zile nu doar că miroase a vacanţă, ci chiar E vacanţă. După ce sâmbăta a fost o zi superbă, în care am evadat din cizme şi haine groase, am avut timp să beau un ceai şi să iau cina (exact ca în copilărie) la bunicii mei, duminică am tras o spaimă de toată frumuseţea. Toată după-amiaza, şi până înspre seară, a nins. Mărunt, mărunt de tot, cu vântul de rigoare, care îmi izbea particulele îngheţate de pielea obrazului. Ieri am început săptămâna de vacanţă, săptămână în care am hotărât că nu-mi va păsa de nimic, şi că mă voi relaxa până mă voi plictisi. De parcă cineva ar putea să se plictisească de relaxare... Tot ieri am început relaxarea printr-o plimbare prin jurul casei. E curios, mă plimb în tot oraşul, dar rareori se întâmplă să iau pulsul vecinatăţii. O plimbare, plus un shopping, că nu se poate altfel. Azi m-am relaxat la coafor. Podoaba mea capilară tânjea, şi ea, după destindere. Mai ales după sesiune, când e şi ea stresată, la fel ca şi posesoarea. Mâine......

Perfectă, dar trecută...

Cred că sunt deja câteva săptămâni, dacă nu o lună, de când sunt tot în vacanţă. Am început să mă satur eu de mine, şi cu mine. Simt nevoia să-mi reiau activităţile, măcar puţin câte puţin, ca pentru orice (re)început. Weekend-ul asta m-a dezamăgit, ca şi cele câteva trecute, fiindcă nu m-am putut bronza. Vreau soare. Anul trecut, pe vremea asta, schimbam un strat de piele deja. Odată cu venirea căldurii mă transform în crocodil. Aş fi în stare să bag soare în punguţe strânse la gură, să-l păstrez până iarna, şi să-i dau drumul pe tavanul camerei, atunci când frigul devine prea aprig pentru gustul meu. În caz că n-aveţi ferestre care dau înspre munţi, vă anunţ că au fost adevărate previziunile celor de la meteo- a nins, pe Piatra Mare destul de serios, iar pe alte vârfuri din apropiere zăpada părea doar o presărare de zahăr pudră, pe o prăjitură cu blat de cacao. Tot ce îmi doresc, mie, şi vouă, e ca săptămâna ce-o vom începe de mâine să fie una cu mult, mult, cât mai mult soare...