Simplu, Oana

  Nu v-aţi întrebat niciodată: are cineva dreptul să îşi bată joc de timpul vostru? Să vă calce în picioare minutele, orele sau zilele în care v-aţi fi putut ocupa mintea sau sufletul cu altceva sau cu altcineva?   Are vreo funcţionară nesimţită dreptul să vă calce în picioare un sfert, o jumătate de oră, când voi staţi la coadă ca să plătiţi ceva, iar ea stă şi se uită la pantofii de pe un site, de pe calculatorul de la serviciu, nepăsându-i ca voi o vedeţi?   N-am da orice ca să mai avem acel sfert de oră cu o persoană, două, trei, pe care le iubim atât de mult, dar care au dispărut de lângă noi? Şi de care ne zgândăreşte un dor de-am fi în stare să alergăm de-a lungul şi de-a latul Pământului doar ca să îl avem din nou, pentru un minut lângă noi.      Astăzi, şi nu doar astăzi, ci şi acum vreo două zile, s-a întâmplat ca dintr-o pricină fără vreo importanţă prea mare, să fiu nevoită să pierd câteva ore, aşa, degeaba, doar pentru că unor persoane...

Cum de-ajungem să ne naştem, asta-i clar, sau cel puţin aşa ar trebui să fie. Cum creştem- şi-asta e relativ simplu- cu mâncare bună, stil de viaţă sănătos, şi părinţi care să aibă grijă de noi. Cum trecem prin etapele vieţii, cum suntem educaţi, şi cum ne autoeducăm- asta-i greu. Sau complicat. Pentru că a educa un copil nu înseamnă doar a-l duce dimineaţă de dimineaţă la grădiniţă, şi, mai târziu, la şcoală. Trebuie, în primul rând, să îl modelezi în aşa fel încât să înceapă să înţeleagă dichisurile lumii, mecanismele ei, binele, răul, şi, cel mai important, oamenii ce o alcătuiesc. În cazul meu (şi de data asta sunt cel mai la îndemână subiect), până la aproximativa vârstă de 5 ani, bunicii au fost cel mai aproape de mine, de dimineaţa şi până seara. Asta nu pentru că am avut nişte părinţi iresponsabili, ci pentru că viaţa de prinţesă presupune şi eforturi şi muncă. Nu zic că a a fost rău. Ba chiar deloc. Poate că unii vor spune că bunicii sunt demodaţi, însă eu zic că tocmai conser...

Sunt seri în care tot ce-mi doresc este să ajung în vârful patului, cu o cană de ceai fierbinte alături, cu o carte numa’ bună de citit, şi multe perne în jur, pentru susţinerea mădularelor ostenite. Şiii, da, sunt seri când până şi EU mă resimt după o săptămână de muncă şi nervi, muuuulţi nervi. Nu cred că cer prea mult. O simplă seară de linişte... nu pe malul Senei, nu în Vegas, ci la mine în cameră, repet, in linişte. Să tot fie vreo lună, o lună şi ceva, de când un vecin, care e şi şef de... scară, administraţie, sau ce-o fi aia- ăl’ de-a întrebat-o pe maman dacă eu sunt, şi dacă nu cumva am întreprins o schimbare de look- ne-a înmânat ţanţoş o invitaţie la nuntă. La nunta fiicei sale cu fiul unui alt vecin. Vecin de etaj cu mine. Avem un perete în comun, dacă nu mă înşel. Aaaaşa, bun. De mers e clar că nu. Nu-mi plac oamenii care-mi sunt vecini şi tocmai pentru că nu sunt o ipocrită nu merg. Plus că nici nu mă salut cu progeniturile ce tronau în front row -ul invit...

Asta e ceea ce a urmat după episodul cu aruncatul la ţintă în Constantina Diţă Tomescu. Nu prea mă agit eu cu sportul, în general, dar nu pot să nu mă enervez când văd cum " spuma " societăţii tratează nişte oameni care muncesc cu adevărat. Cărora nu le-au picat banii şi vilele din cer, şi nici nu îşi pierd viaţa lâncezind prin cluburi şi cafenele. Să nu ne mire, dacă în câţiva ani, toti aceşti sportivi ne vor părăsi, şi vor participa la Olimpiade şi alte competiţii importante în loturile altor ţări. Care au învăţat de mici respectul. Mintea mea nu-şi poate închipui o Americă batjocorindu-l pe Phelps, şi nici o Elveţie care să arunce cu doze de bere după Federer.