Simplu, Oana

Am scris titlul în engleză nu pentru că dă mai bine, ci pentru că în română ar suna ciudat şi întortocheat. Îmi ating mâinile- am manichiură proaspătă, făcută în două reprize; faţa- nu îmi arată vârsta, iar de-aseară nu mi-a apărut niciun rid. Am doar nasul un pic prăjit de la baia de soare de sâmbătă, atât. În rest, sunt întreagă şi voioasă, mai ceva ca la 19 ani. La fel cum mi-a spus şi un văr de-al meu de departe, viaţa e frumoasă la 20 de ani- eu de ce m-aş încăpăţâna să n-o văd la fel? Ca în fiecare an, primele urări, la miezul nopţii, le-am primit de la Pesica şi de la Pitz Ralu. Lor le mulţumesc că nu mă lasă niciodată să mă deprim. Ba dimpotrivă, mă ajută să fac dintr-o tragedie existenţială, un mare haz general, mai întotdeauna. Azi de dimineaţă, primul care m-a sunat, din dulcele târg al Ieşilor , a fost tata. Apoi a fost mama, şi obişnuita pleiadă de oameni care nu mă uită şi nu mă dezamăgesc în niciun an. Am ales să-mi petrec ziua de naştere într-un mod cât mai normal cu ...

În mai puţin de o oră se va fi terminat cu vârsta mea de 19 ani. Nu îmi amintesc cum trebuie să mă fi simţit acum 10 ani, atunci când vârsta-mi a trecut de la cifre înspre numere, adică în pragul a 10 ani, dar acum sunt destul de mare încât să îmi întipăresc senzaţia bine în minte, şi să n-o uit cât voi trăi. Cu totii ştiţi că urăsc Revelionul. Şi acum am şansa să mă explic: adevăraţii ani din viaţă trec cu ocazia aniversării noastre. Anul Nou e aniversarea planetei, a omenirii, a timpului în sine, dacă vreţi, dar nu a noastră. Mă apucasem de scris cu o hotărâre cum rar mi-a fost dată în ultima vreme. Dar acum, încercând să-mi pun ordine printre atâtea şi atâtea idei, care mai de care mai năstruşnice, mă pierd în fraze. Dar nu-i bai, căci cei ce mă înţeleg, îmi vor înţelege şi îmbârligăturile astea. Weekendul ăsta am încercat să mă comport cât mai normal, deşi ştiam că îmi va fi aproape imposibil să nu mă gândesc obsesiv la ziua de luni, şi la cât de mult mă va roade . Pot considera...

Să nu vă mire dacă în zilele următoare nu prea mai dau semne de viaţă. Nu că aş fi dat prea multe în ultima vreme, dar... Mă deprimă din ce în ce mai mult gândul celor 20 de ani, şi faptul că mai sunt doar 4 zile care mă mai despart de această mirifică varstă . E curios, dar aşa fac în fiecare an- nici măcar nu ştiu cum va fi după, dar mă plâng. Deci să nu vă miraţi nici dacă mă veţi vedea plângând cu lacrimi de crocodil, şi nici dacă mă voi pierde în contemplaţii după cai verzi pe pereţi. Gata cu auto-deplângerea, că nu-mi stă-n fire. În schimb, vremea de-afară îmi dă o stare nespus de bună. E drept că nu prea mai am chef de nimic, ci doar de captat raze de soare şi promenat prin aer liber. Nu e nimic mai frumos decât să observi cum se desprimăvărează totul- de la copăcei şi grădinile caselor, până la vestimentaţii şi oameni. Nu îi înţeleg pe cei care n-au renunţat încă la paltoanele lungi până-n pământ şi la cizmele mohorât de îmblănite pentru o vreme atât de simpatică. Nu...