Simplu, Oana

Thank you all for the great hours we've spent together...

15 Septembrie... Ziua in care am revenit la scoala, dar nu asa cum am facut-o de-a lungul anilor, ci mai degraba ca niste rascolitori de amintiri frumoase... Inca de la primul pas in interiorul curtii liceului, in care am parcurs kilometri in atatea pauze, in care am ras de "aia mici", am simtit ceva aparte, si stiu ca nu am fost singura... N-a fost tristete- a fost mai mult o senzatie de instrainare de tot... De tot ce era al nostru, si acum a devenit al altora... Pana si aerul de beci, de la intrarea in scoala, a ramas neschimbat si inconfudabil, si daca ar fi sa-l simt si peste ani, tot mi-ar aminti ceva... Coridoare intesate cu oamenii care sunt indeajuns de norocosi ca s-au nascut mai tarziu decat noi, si mai au sansa de a petrece inca ceva timp in "Unirea"... Tot ce sper sa nu le lipseasca e intelepciunea de a pretui timpul... V-am vazut zambetele, neschimbate... Zambete usurate de "povara" invatatului si venitului la scoala, dar in acelasi timp, int...

E mijlocul verii, iar afara e o vreme care imi aminteste de toamna, sau de furtunile deprimante primavaratice... Totul ma imbie la somn, leneveala si pierderea timpului... Poate multi ati considerat blog entry-ul de ieri ca fiind cel mai sec, dar poza aceea inseamna mult atat pentru mine cat si pentru Pesi, iar putinele cuvinte pe care le-am scris redau cu exactitate tot ce simt acum... Mi-e dor de scoala, de curtea noastra, de clasa noastra, ba chiar am zis cu Ralu azi-noapte ca ne-am trezi constiincioase in fiecare dimineata si n-am mai chiuli doar de dragul de a mai merge acolo... De a mai petrece ore in sir vorbind si razand, uitandu-ne pe fereastra spre podul Prefecturii, care, daca nu stiati, adaposteste o gramada de porumbei simpatici... Mi-e dor sa vad dimineata sirul acela indian care se forma incepand cu Modaromul si se incheia in fata portii, unde Nea Costica ne astepta... Doamne, nu pot sa cred ca am ajuns sa-mi fie dor de toate astea, eu, care imi doream ca fiecare vacanta...

E prima data cand sunt rugata sa scriu aici, si chiar nu am idee cu ce sa incep... Inca nu imi dau seama daca a fost real, sau daca a fost doar un vis pe care cu totii speram sa il implinim... E vorba de banchetul nostru, pe care l-am planuit, l-am asteptat si ne-am pregatit pentru el cu sufletul la gura... Ieri scriam ca nu stiu daca as vrea sa treaca... Azi, as vrea sa il mai facem o data, sa mai fim fericiti si eleganti din nou, sa pasim inspre sala de petreceri in rasunet de "Gaudeamus igitur"... Seara ce a trecut a fost adevarata incununare a tuturor anilor petrecuti in Colegiul nostru, si a tuturor momentelor ce le-am impartasit cu totii, in colectivul 12D... Vesel cum era, Adi (USA) imi spunea ca ar fi fost ideal daca pe parcursul acestor 4 ani am fi stiut sa fim cu totii asa, ca aseara... Insa eu cred ca farmecul evenimentelor a stat tocmai in faptul ca am fost cu totii diferiti si am stiut sa ne aratam personalitatea... Spre sfarsit, probabil pentru ca am simtit ca e...

Acum cateva luni, cand auzeam rostindu-se data de 11 Iunie, mi se parea ca nu voi mai ajunge s-o traiesc, imaginandu-mi-o mult prea indepartata... Am avut timp berechet pentru shopping, pentru cumparat materiale, mers la probe si programari... E ora 13:30... Si peste circa 4 ore, ne vom gasi in ipostaza pentru care ne-am stresat de cateva luni incoace, si pe care nu prea ne-o dorim... Eu una n-as vrea sa treaca niciodata, sa ramanem cu un final deschis... Azi, nu suntem fericiti doar pentru banchet, ci si pentru seful nostru, care se poate declara "barbat adevarat"... Nici macar nu stiu daca o pot numi fericire... Relativ sentiment... Nici nu prea stii cand il ai, nici cand il pierzi, nu stii sa-l oferi sau sa il primesti cu bratele deschise... Il putem culege din lucruri simple, sau tanjind dupa ceva maret... Nu-l poti ascunde, dar nu il poti nici mima atunci cand lipseste... Desi pozezi in ipostaze nepasatoare, cu un zambet fals, dar mintindu-te singur ca esti pe deplin mu...

Acum, cand deja, practic, s-a terminat, totul pare confuz... Cel putin, pentru mine... Nu mai vad nimic asa cum vedeam de dimineata... Desi am plans ca o disperata, si nu numai eu de data asta, stiu ca despartirea asta ne va face sa pretuim mai mult tot ce am avut si poate vom mai avea impreuna... Stiu ca am avut si perioade mai inspirate in ceea ce priveste blogul, insa azi chiar nu stiu daca vreun cuvant ar putea sa descrie ce simt... Acum, la plecarea de la intalnirea cu voi, cei care ati fost si veti ramane mereu colegii mei, stateam cu Oana, ca niste depresive, in fata liceului... Il priveam si ne gandeam ca de zi inainte nu vom mai fi elevii sai, nu ne vom mai putea mandri cu faptul ca ne traim ore din viata acolo, ci vom spune ca l-am absolvit... Azi, 10 Iunie 2008, o zi superba, cu mult soare si rasete de fericire... Tot ce as mai putea scrie ar fi de prisos, fiindca fiecare percepe lucrurile in felul sau, dar cred, cu totii vom impartasi mandria de a fi uniristi... Cat despre ...

O zi care pe multi dintre noi, inclusiv pe mine, ne-a coplesit, si despre care nu puteam sa nu scriu aici... Inca de cand am deschis ochii de dimineata, imaginea pe care o aveam era cea a ultimei noastre zile ca liceeni propriu-zisi... Ce va fi maine si poimaine, va fi doar sarea de pe rana... Cel putin eu asa vad lucrurile... Despre azi, putine cuvinte, desi am simtit un amalgam de lucruri si regrete, si nu numai noi, ci si profesorul de care, cu lacrimi in ochi si priviri rugatoare, ne-am despartit, cu promisiunea de a fi ascultati "la sange" peste 10 ani... Nu a fost greu, a fost doar sfasietor, iar ceea ce urmeaza va fi si mai si... In ultima noastra ora de limba romana, am fost, cu totii cei prezenti, niste Luceferi, care cereau nu ora de iubire, ci inca o lectie de viata de la cel care, insumat, ne-a stat alaturi luni intregi... Nu stiu daca mai e ceva de adaugat, poate doar inca ceva lacrimi...

Dupa cum v-am sfatuit ieri, de dimineata m-am dotat cu pantaloni scurti, tricou si buna dispozitie... Cu traistuta si camera, am plecat inspre Simon... Un loc de care m-am indragostit acum cateva luni, dar care acum mi-a patruns si mai adanc in suflet... Dupa doar doua escapade acolo, am inteles pe deplin de ce Ioa e atat de mandra si iubeste locurile atat de mult... O zi ideala, in care nici macar ploaia nu ne-a oprit de la ceea ce, peste cateva zile, va fi fost penultima noastra sansa de a fi impreuna... Nori, ploaie marunta care nu ne-a udat, miros de fum, carne incinsa pe gratare, un motan simpatic si plin de capuse care m-a zgariat, leagan si balansoar, miros de fan proaspat cosit, doi papagali cantareti, mult prea putine masini care sa deranjeze linistea drumului... Niste oameni care nu se dezmint in ceea ce priveste adevarata ospitalitate, niste profesori carora le vom duce dorul... Si noi, aceiasi oameni prietenosi, cum ne stim de ceva timp... Poze peste poze, zambete, rasete.....

Sambata... Plictisita, n-am iesit din casa, ma simt mai putin depresiva decat in zilele ce au trecut, probabil si pentru ca nu am mers la scoala... Studii aprofundate la geografie, "O scrisoare pierduta" a lui Nea Iancu, 3 in 1 cu inghetata... Nu stiu ce am sau ce n-am... Aseara, "destrabalare" pana la 1... Doua reprize de somn la pranz... Nu inteleg multe chestii, desi acum vreo 24 de ore mi se clarificasera cat de cat, in capsorul asta mic al meu... Zilele astea, pe langa despartire, motiv de sarbatoare... Pufosul meu mic, Bubu, implineste 3 anisori... Ca sa-l fac si mai vedeta: Hepi sbarsdei tu him!!! Daca aveti sugestii de cadouri, nu ezitati sa ma contactati P.S. Maine ne vedem la Simon, dragilor... Sa nu plecati de acasa fara pantaloni scurti si costume de baie...

Stau... Acum s-a racorit... Si totusi, totul pare incins, tensionat, si parca n-as mai vrea sa se termine... Sa stam asa sub presiune, sa o traim iar si iar, sa ne bucuram din priviri, sa radem cu pofta mereu, ca si cum ar fi ultima data... Nu m-ar deranja sa o iau de la inceput... Sa mai traiesc inca 4 ani, in acelasi loc, cu aceiasi oameni, cu aceleasi zambete si glume... Nu cred ca as face altceva, ci as incerca sa fac totul mai bine, dar poate cand as ajunge, iar, la sfarsit tot n-ar fi suficient... Pana la urma, e bine mereu sa facem ceea ce credem de cuviinta la momentul acela, atat timp cat nu facem rau nici altora, dar nici noua... Acum, nici macar nu stiu de ce plangem... Oricum ar fi, nu de tristete... Cred ca e mai degraba bucuria de a ne fi avut, de a fi trait impreuna mult ore din viata, de a ne fi suportat atata timp fara a ajunge sa ne plictisim... Daca nu am stiut mereu sa fim armoniosi, acum sunt mai mult decat oricand convinsa ca, daca nu anul acesta, in ultimele luni...

Azi, am vrut din tot sufletul sa rezist fara sa plang, dar cum a putut observa toata lumea, capacitatea mea de a ma abtine scade simtitor pe zi ce trece... Mai devreme am citit, iar, tot ce am scris pentru albume, si am luat decizia de a pastra foitele... Poate peste 10 ani, cand poate vom mai avea fler organizatoric, le voi mai cauta printre amintiri...Asa cum, am aflat azi, o scrisoare scrisa de mine acum vreo 3 ani inca este pastrata... Maine mi s-a promis ca imi va fi adusa... Nu stiu, sunt pur si simplu curioasa ce am putut sa scriu, ce gandeam si sa vad daca exista o evolutie, sau de ce nu o involutie... Astept ca maine sa citesc si biletele din clasa a 9a, de cand eram cu totii mici si destul de naivi... In rest, pot sa afirm sus si tare, dar fara a ma simti mandra de mine, ca am cam pierdut timpul azi... Am dormit, am citit, am ras, am primit cadouri (nu e nicio ocazie, nu sariti), m-am uitat la snooker, nu stiu daca in amintirea unor vremuri bune, sau pentru ca pur si simplu a...