Simplu, Oana

  Încadrare spaţio-temporală: săptămâna trecută, la o trecere de pietoni de pe Str. Zizinului, în aşteptarea culorii verzi.    În dreapta mea, două copiliţe, de maxim 13-14 ani, înţolite ca la circ. Eram atentă la ceea ce se întâmpla pe şosea, când, în urechea dreaptă aud nişte...pocnituri şi plescăituri. O dată, de două ori... mă întorc. Copiliţa dinspre mine avea un pumn de seminţe pe care le mânca şi pe ale căror coji le, mă scuzaţi, scuipa pe jos. M-am uitat urât, de-a dreptul oripilată, înspre ele. Nimic. Nicio tresărire de bun-simţ. Se face verde, mulţumesc în gând Cerului că am scăpat de ele.      Odată ajunsă pe trotuarul opus, tind să respir uşurată... când, aud iar pocniturile, plescăiturile, şi în minte îmi revine imaginea cojilor... catapultate pe asfalt. Copiliţele merg în spatele meu, preţ de vreo 10-15 metri, apoi dau să mă depăşească.    Norocul meu a fost că ajunsesem lângă aleea din faţa cabinetului stomatologului meu, şi am sc...

Stând şi meditând, mi-am amintit de un episod "stradal", trăit într-una din săptămânile trecute. Se făcea că mergeam pe un trotuar de prin Braşov, când încă era multă zăpadă îngheţată pe jos. De-o parte şi de alta a trotuarului, şi-aşa îngust, se găseau mici troiene de zăpadă, iar în mijlocul lor, o cărăruşă care de-abia dacă-ţi cuprindea lăţimea unui picior. Merg eu ce merg, la un moment dat trebuia să virez dreapta. Din sens opus, venea un bătrânel, care se deplasa anevoios, sprijinindu-se într-un baston. Fiindcă era imposibil să trecem unul pe lângă altul, instinctiv, m-am oprit, făcând un pas în lateral, pentru ca bătrânelul să nu fie nevoit să escaladeze troianul de zăpadă pentru a-şi continua calea. Am rămas uimită când i-am simţit privirea imbiindu-mă să trec eu, bietul de el oprindu-se deja, jumătate sus pe un troian. M-a pus, ca de altfel numeroase gesturi ale bătrânilor, pe gânduri. Stimabililor ce vă consideraţi bărbaţi adevăraţi, câţi dintre voi mai ştiu să ...

De când mă ştiu, urăsc să văd masculi veritabili scuipând pe stradă, din 5 în 5 metri. De departe cel mai frumos tablou e atunci când tatăl merge laolaltă cu fiul, şi fac un fel de întrecere, dar asta-i altă poveste. Azi, mi-a fost dat să mă aflu pe o străduţă a urbei- eu şi maman pe unul din trotuare, o femeie, pe celălalt. Noi vorbeam când am auzit un sunet ciudat, venind dinspre latura opusă a străzii. Ne întoarcem privirea... femeia de pe trotuarul celălalt tocmai horcăise îngrozitor de urât, şi se afla în plin proces de- mă scuzaţi- scuipat. Mai puteţi opina ceva...?

Copiii noştri... se consideră exploataţi de către părinţi atunci când sunt rugaţi să ducă resturile menajere la pubela de la capătul blocului. Se simt bătuţi la cap atunci când sunt întrebaţi dacă şi-au făcut temele pentru ziua următoare, sau dacă şi-au învăţat lecţiile. Şi, în aceste cazuri, preferă să bată ţurca, pe româneşte spus. Găsesc că e mult mai uşor să umble fară scop pe străzi, să mâzgălească ziduri, să arunce cu corcoduşe după bătrâni (am văzut sceneta astă-vară), să înjure băgându-şi şi scotându-şi organe, şi trimiţându-se unii în mamele celorlalţi. Unde mai pui că literatura este ceva desuet- Internetul este baza!- de teatru sau balet n-au auzit nicicând- sunt nişte termeni la fel de vetuşti ca şi bunicii lor. Şcoală nu trebuie prea multă, căci părinţii oricum nu vor să-i facă nici medici, nici avocaţi- asta mi-a spus o cunoştinţă, cu ani în urmă, când fiul său picase examenul de capacitate. Şi unii se mai miră că fetiţele de grădiniţă, la întrebarea "Ce vrei să d...

Cum de-ajungem să ne naştem, asta-i clar, sau cel puţin aşa ar trebui să fie. Cum creştem- şi-asta e relativ simplu- cu mâncare bună, stil de viaţă sănătos, şi părinţi care să aibă grijă de noi. Cum trecem prin etapele vieţii, cum suntem educaţi, şi cum ne autoeducăm- asta-i greu. Sau complicat. Pentru că a educa un copil nu înseamnă doar a-l duce dimineaţă de dimineaţă la grădiniţă, şi, mai târziu, la şcoală. Trebuie, în primul rând, să îl modelezi în aşa fel încât să înceapă să înţeleagă dichisurile lumii, mecanismele ei, binele, răul, şi, cel mai important, oamenii ce o alcătuiesc. În cazul meu (şi de data asta sunt cel mai la îndemână subiect), până la aproximativa vârstă de 5 ani, bunicii au fost cel mai aproape de mine, de dimineaţa şi până seara. Asta nu pentru că am avut nişte părinţi iresponsabili, ci pentru că viaţa de prinţesă presupune şi eforturi şi muncă. Nu zic că a a fost rău. Ba chiar deloc. Poate că unii vor spune că bunicii sunt demodaţi, însă eu zic că tocmai conser...