Simplu, Oana

  Mă amuză teribil când se iveşte o chestie mai împieliţată decât cea care ţinea primele pagini şi instantaneu, toată lumea uită şi începe să dezbată această nouă apariţie, de parcă cea anterioară nici nu ar fi existat vreodată.   În altă ordine de idei, pare că toată lumea a uitat de ultramediatizatele proteste din Piaţa Universităţii, şi nu numai. Mă întreb, megafonul lui Căncescu de pe clădirea Consiliului Judeţean n-o fi îngheţat încă?    PS. Domnule Oprescu, vă sugerez că, de vor fi protestatari în seara asta în Piaţa Universităţii, să-i dotaţi cu câte o lopată pentru deszăpezit în mână, că tot se laudă cu dragostea lor nemărginită de ţară şi cu ce vor ei să schimbe. Să facă măcar ceva util şi notabil în acelaşi timp. PS 2. Dacă la voi nu ninge şi nu e frig, înseamnă că citiţi aceste rânduri de pe o plajă din Brazilia. Vă asigur de invidia mea profundă;).

  ... pentru tot setul ăsta de stări nebune şi neînţelese care mă încearcă de câteva zile. De fapt, de tot atâtea zile de când n-am mai ieşit cu adevărat din casă (ieri am avut doar o scurtă escapadă până la o vecină de bloc). Mi-e frică. Că aş putea să răcesc, că vântul ăsta turbat pe care NU îl mai suport mi-ar răstălmăci podoaba capilară în toate direcţiile, că m-ar apuca durerile de urechi, aşa cum a păţit maman ieri. Mi-e frică şi îmi vine să plâng când mă uit pe fereastră afară.   N-am mai văzut o vreme atât de potrivnică demult. Toate fenomenele astea- vânt, ploaie, ninsoare, bucăţele de gheaţă care se izbesc în geamuri- par confecţionate şi trimise înspre noi de un om deprimat, hotărât să-şi încheie toate socotelile cu soarele, primăvară şi viaţă. Mi-e tare milă de bietele frunzuliţe verde-crud care de-abia au plesnit din muguri, iar acum sunt biciuite nemilos de zăpadă. Mi-a rămas sufletul la magnoliile din Parcul Central, pe care, tot din cauza vremii, n-am mai apu...

  S-a terminat cu cele mai călduroase cizme, un fular gros răsucit de câteva ori în jurul gâtului, mănuşi din piele căptuşite cu tricotaj din lână, şi cu băscuţa uitată acasă, toate pe un ger uscat, de care aproape toată lumea se plângea.   S-a terminat cu un nod dezlegat. Ştiam de câteva zile, mai precis din noaptea în care am dormit iepureşte, că se va întâmpla ceva urât. Şi da, azi m-am trezit cu surpriza la uşă. Dar m-am obişnuit deja- atunci când lucrurile par să prindă ceva viteză înspre bine, se impiedică de o pietricică.   Acum nimeni nu mai zambeşte. E o atmosferă mai apăsătoare decat durerea pe care o simt într-o coastă din partea stângă. Ca şi cum n-ar fi de-ajuns, a început să ningă. Timid, dar ninge. Speram că ne mai păsuieşte până de Crăciun- atunci o ninsoare are farmec. Acum doar blochează drumuri, încetineşte activităţi şi taie pofta de viaţă.   Toamna asta a început anost, rece şi ploios. Nu avea cum să se termine frumos.    Adieu. Bon...

Când privesc la ninsoarea necontenită, ce capătă o nuanţă gălbuie în lumina felinarelor acoperite de ţurţuri, mi-e tot mai dor de zilele calde şi de toată bună dispoziţia pe care ţi-o revarsă prin organism. Nimic nu se compară cu trezitul de dimineaţă, ieşitul în pijamale în curte, aruncatul unei căni de apă proaspătă pe pielea încreţită de somn a feţei, şi cu mirosul de iarbă udată de rouă. Nimic nu se compară cu izul acela de sat de munte , de praf amestecat cu pădure, de levănţică amestecată cu mentă. Mi-e dor de pâinea prăjită direct pe sobă, de cafeaua băută în şezlong, sub viţa-de-vie, de merele căzute prin iarbă, de bobiţele de zmeură din care iese cea mai gustoasă dulceaţă din lume. Îmi lipsesc zilele în care ieşeam pe uliţă fără să ţin seama cu ce mă îmbrac, dacă mă asortez, dacă m-am machiat sau mi-am pus cercei. Acolo ai îndeletniciri mai importante- trebuie să numeri fluturii, să te fereşti de bondari, să observi ciorchinii copţi, să culegi capşunele din strat, să furi...