Simplu, Oana

Din câte se poate observa, în mod destul de greşit, astă seară nu m-am ocupat cu patiseria. Nu cred că v-aţi fi dorit vreodată aşa ceva. Eu doar am asistat-o pe mama şi am ornat fursecii cu stafide. Dacă tot vine ziua mea, m-am gândit în primul şi în primul rând la Pesica mea, care moare de nerăbdare, de pe sfârşitul liceului, să mai guste din bunătăţurile astea. Ei, acum, dacă tu aduci ceaiul, verde, sau de hibiscus, sau cum vrei tu, eu aduc fursecii !

E mijlocul verii, iar afara e o vreme care imi aminteste de toamna, sau de furtunile deprimante primavaratice... Totul ma imbie la somn, leneveala si pierderea timpului... Poate multi ati considerat blog entry-ul de ieri ca fiind cel mai sec, dar poza aceea inseamna mult atat pentru mine cat si pentru Pesi, iar putinele cuvinte pe care le-am scris redau cu exactitate tot ce simt acum... Mi-e dor de scoala, de curtea noastra, de clasa noastra, ba chiar am zis cu Ralu azi-noapte ca ne-am trezi constiincioase in fiecare dimineata si n-am mai chiuli doar de dragul de a mai merge acolo... De a mai petrece ore in sir vorbind si razand, uitandu-ne pe fereastra spre podul Prefecturii, care, daca nu stiati, adaposteste o gramada de porumbei simpatici... Mi-e dor sa vad dimineata sirul acela indian care se forma incepand cu Modaromul si se incheia in fata portii, unde Nea Costica ne astepta... Doamne, nu pot sa cred ca am ajuns sa-mi fie dor de toate astea, eu, care imi doream ca fiecare vacanta...