Ţin minte că v-am povestit, chiar aici, anul trecut, ce amintire specială din copilarie mă leagă de Moş Nicolae. Mai exact, acea poză care ne imortalizează, pe mine şi pe bunicul meu matern, lustruind de zor la ghetuţele mele, în aşteptarea Moşului. Vremea a trecut. Bunicul meu nu mă mai ajută la ghetuţe, dar nu ratează niciun Moş. Tot anul trecut v-am povestit şi despre ritualul lui de Moş. Nici anul ăsta nu s-a dezis. De parcă ar ştii ce bucurie îmi aduce în suflet... Eu mi-am pregătit toate cizmele încă de marţi sau miercuri. Nu de alta, dar sunt multe, şi cred că Moşul m-ar fi prins seara tot lustruind de zor la ele. Când am terminat, le-am aşezat în hol, de-a lungul unui perete, aşa, ca la expoziţie, după lungimea carâmbului, cu toc, fără toc, pe culori, botinuţe. M-am simţit foarte mândră de mine:)). E-adevărat că au trecut ceva ani de când nu-mi mai doresc lucruri neapărat materiale, plus că niciodată nu mi-au plăcut extravaganţele astea de sărbătoare, cu vrafuri de cadouri ...