Simplu, Oana

  De ceva vreme, orice-aş face, simt că se încadrează în categoria lucrurilor făcute pe ultima sută de metri. E într-adevăr, o perioadă de ultimă sută de metri, însa mă exasperează senzaţia asta că nu îmi ajunge timpul.    Ştiu, sunt unii oameni cărora nu le pasă nici în momentul Z, preferând să îngraşe porcul în ajun sau să recurgă la tot felul de trucuri, însă eu nu sunt aşa. Mă încadrez lejer în breasla oamenilor care fac imposibilul pentru a termina ceva cu bine, chiar dacă imposibilul înseamnă să nu dorm noaptea din pricina faptului că îmi repet în minte again and again tot ceea ce trebuie să ştiu, să reţin şi să folosesc.   Exigenţa e obositoare. Mi-am dovedit-o de nenumărate ori, însă nu pot altfel. Cred că e un lucru moştenit de la tata, chiar dacă mă încăpăţânez să cred că nu semăn cu el. El e cel mai exigent (în sensul bun) şi meticulos om pe care îl cunosc. Şi, cu toate astea, nu e ordonat. Eu sunt, şi tocmai de-asta cred că nu semănăm.  En fi...

   Deşi nici nu a început oficial, s(tr)esiunea începe să mi se infiltreze prin toată fiinţa. Aşa se întâmplă de fiecare dată, şi aproape că uitasem cum e de astă vară. Deşi ştiu că nu are ce să mi se întâmple, că un pic de stres mă mai readuce cu picioarele pe pământ, că note mulţumitoare iau oricum, îmi cam place să las totul pe ultima mie de metri. Poate că e sete de adrenalină, sau poate inconştienţă. Habar n-am.   Cert e un lucru- până în momentul de faţă ştiu datele exacte a maximum două examene. În rest, mă las pradă suspansului şi sutelor de pagini pe care trebuie să le îngurgitez în perioada următoare.    Ceea ce mă îngrijorează e faptul că slăbesc destul de mult în sesiune şi habar nu am de ce, pentru că stresul mă îndeamnă să mănânc extrem de mult. Slăbitul de sesiune n-ar fi o problemă dacă vreme de două săptămâni n-aş fi fost într-atât de răcită încât am ajuns la 46 de kilograme. Toate fustele fug de pe mine (inclusiv cele modificate deja o dată la...

Ce-mi place la perioada sesiunii: Că (doar) par conştiincioasă. Oricine mă sună şi mă întreabă ce mai fac, primeşte, invariabil, răspunsul "Învăţ.". Dar, în spatele răspunsului, Oana ori priveşte iarna de-afară, ori întreprinde o sesiune de shopping, ori răscoleşte prin poze, ori îşi priveşte ore în şir motanul cum doarme sub o rază de soare, face ceva bun de mâncare- ieri, am amestecat nişte paste cu dulceaţă de coacăze (?!)- meditează profund asupra condiţiei umane, şi, nu în ultimul rând, doarme- azi am tras cel mai dulce pui de somn de amiază din ultima vreme. Cert e că zilele astea aş face cu totul şi cu totul altceva, doar ca să nu fiu nevoită să stau cu nasu-n cărţi. Nu pentru că nu mi-ar plăcea ceea ce învăţ, ba dimpotrivă, dar... stiţi voi, e mai interesant să laşi totul pe ultima sută de metri:D. Ieri, par example , maman trebuia să facă nişte drumuri la bancă, să plătească nu-ştiu-ce minunăţii, să cumpere una-alta. Atât mi-a trebuit- una-două am fost îmbrăcată...

Ploaie torenţială, de care nu mi-e dor deloc. Deşi se vehiculează cam peste tot că de mâine revine. Furtună pe Lună- asta o puteţi vedea doar dacă priviţi cerul. Aşa era şi aseară, aşa e şi acum. Nu mă pot hotărî de-i frig sau cald. Mă cuibăresc în fotoliu, într-un pled croşetat. Botoşeii din picioare-mi mai lipsesc. Mâine la prânz am examen. La engleză. Mi-e atât de dor de engleza mea. Engleza adevărată. Mizerii sunt destule. Spun că am examen mâine. Dar am aflat doar acum vreo oră ce zi e azi. Le-am pierdut şirul. De câteva zile am impresia că săptămâna e formată doar din vineri, sâmbătă, şi duminică. Nu mă învinovăţesc pe deplin. N-am mai ieşit din casă de trei zile. N-am poftă. Şi nici chef să-mi aleg haine, să cobor şi să urc scări. Cu atât mai puţin să văd oameni. Voiam să-i mulţumesc cuiva. Cine se simte- bine; cine nu, iar bine. În nasul meu se amestecă două parfumuri. Trei cu cel pe care-l port. Şi nu-l pot alege.

Acum vreo zece minute, în timp ce mă chinuiam să reuşesc să înghit ceva din farfuria plină cu mâncare ce tocmai îmi fusese servită, am luat hotărârea ca după ce trece s(tre)siunea sa mă duc să mă caut . La medic, ori să-mi fac analizele. E drept, de vreo 3 luni, trăiesc cel mai mare coşmar pe care îl poate trăi vreun om. De fapt, suntem 6 persoane care trăim acelaşi coşmar, şi numai noi ştim cum şi ce facem ca să mergem mai departe, cu capul sus, şi cu aparenţele de rigoare ca faţadă a tuturor problemelor. În fine, cred că de la asta mi se trag toate. De câteva zile observ că am devenit extrem, dar extrem de împiedicată. Unde mai pui că mi-am pierdut pofta de mâncare. Eu, cea care mânca de câte 10 ori într-o zi. De împiedicată, n-am fost de când mă ştiu, sau am fost, dar în limitele normalului... Adică, hai o dată la un an de zile, mai scap ceva din mână, mai calc pe cineva pe-un picior sau mai ştiu eu ce altă minunăţie, dar de vreo câteva zile, dau în foc cafeaua de dimineaţă, apoi,...

Asta e pentru toţi cei care se întrebau dacă mai trăiesc. Well, I've got some pretty bad news for you- I do. Doar netul meu a fost mort zilele astea. Şi creierul meu va intra în curând în stare de colaps. Dreptul roman dăunează chiar şi geniilor în viaţă. Nu mă mai interesează nimic din ce se întamplă, vreau doar să treacă. Nu sunt stresată, pe cât sunt plictisită. Azi ajunsesem să scriu culcată, practic, pe foi. Întotdeauna am fost de acord cu principiul "Ce-i prea mult, e prea mult." Am o stare ruşinoasă. Nu mai există nimeni în jurul meu. Nu am timp să observ nimic. Până şi activitatea mea bloggeristică s-a dus de râpă. În curând va ajunge pe fundul acesteia. Dar, să fim optimişti- peste 2 săptamâni împlinim un an. Un an de aberaţii de suflet. Ieri, după un examen pe cât de uşor pe atât de stresant, mi-am dat seama, din nou, dacă mai era nevoie, că am cele mai dragi bunici din lume. Cea maternă mi-a gătit somon, iar cea adoptivă mi-a trimis o tavă cu placintă cu ...