Unii chiar îşi merită falimentul
Ieri, cam pe la ora prânzului, eram la shopping. Şi, pentru că tot vine Crăciunul, mi-am zis că ar fi cazul să-mi fac, în avans, tradiţionalul cadou de Sărbători, şi anume o bijuterie. Pusesem de câteva saptamâni, într-o bijuterie, ochii pe un inel superb, cu o singură piatră preţioasă, albă, ceva în genul celor de logodnă. Eram cu maman , ei îi sclipeau ochii la nişte cercei, iar eu... eu eram total captivată de Inel. Cu majusculă. Tot la capitolul inele, erau şi nişte pubere de liceu, care se tot fâţâiau prin faţa vitrinei, şi îi cereau vânzătoarei tot felul de modele, povestindu-i ăleia, şi întregii bijuterii de altfel, pentru cine şi de ce îl cumpără. Am stat, am zis că trebuie să manifestăm bun-simţ, că doar nici nouă ne place când ni se bagă cineva in faţă. Copchilele de liceu rămăseseră în faţa a două opţiuni: un inel şi un... inel. În cele din urmă, se mută la vitrina cu cercei. Şi o întreabă pe incompetenta aia de vânzătoare ce model anume crede că le-ar şade bine în ure...