Simplu, Oana

  După cum am promis, astăzi vom pune în discuţie politeţea la micul dejun.   Tocmai pentru că e prima masă a zilei, şi uneori chiar singura ocazie a familiei de a mânca împreună, găsesc în asta o motivaţie puternică de a o face şi cât mai agreabilă, atât pentru noi, cât şi pe cei care ne sunt alături.    Pentru început, la micul dejun nu apăreţi aşa cum v-aţi ridicat dintre perne. Nu ciufuliţi, nu cu bigudiuri în cap, şi nici nespălat pe ochi. Acestea sunt primele semne ale unei lipse de respect profunde, chiar dacă vă găsiţi în sânul familiei, cu oameni care vă ştiu de-o viaţă.   Nu vă priviţi soţia/mama drept servitoare. Ajutati-o la pusul şi strânsul mesei. De asemenea, dacă plecaţi la serviciu/şcoală nu aşteptaţi după mamă/soţie să vă pună pachetul. Garantez că nu vă vor cădea gradele.   De îndată ce începeţi să mâncaţi, nu deschideţi ziarul. E o lipsă de politeţe la adresa comesenilor, precum şi ceva nociv pentru organism- este arhicunoscut faptul că...

  Moto : "Cea mai grea lecţie pentru un copil e să înveţe bunele maniere, fără ca să le poată observa vreodată ." (Fred Astaire)    Pentru că am scris în repetate rânduri despre anumite manifestări ale semenilor noştri, nu tocmai plăcute , într-o seară în care nu puteam adormi, am avut ideea de a începe o mini-serie de articole pe blog care să contribuie la formarea unei conduite corecte în ceea ce priveşte manierele şi politeţea, în orice împrejurări ale vieţii, şi pentru oricine interesat în astfel de fineţuri.   Dacă tot e viaţa asta scurtă, măcar prin astfel de detalii merită să o facem mai frumoasă, şi să îi învăţăm şi pe cei din jurul nostru ceva, oricât de mic, care să îi facă mai valoroşi pentru societate.   Luni, în primul articol a mini-seriei, vom analiza micul-dejun. Vă întrebaţi probabil, deja, ce anume o fi de analizat la un banal mic-dejun. Eh, veţi vedea...

  Încadrare spaţio-temporală: săptămâna trecută, la o trecere de pietoni de pe Str. Zizinului, în aşteptarea culorii verzi.    În dreapta mea, două copiliţe, de maxim 13-14 ani, înţolite ca la circ. Eram atentă la ceea ce se întâmpla pe şosea, când, în urechea dreaptă aud nişte...pocnituri şi plescăituri. O dată, de două ori... mă întorc. Copiliţa dinspre mine avea un pumn de seminţe pe care le mânca şi pe ale căror coji le, mă scuzaţi, scuipa pe jos. M-am uitat urât, de-a dreptul oripilată, înspre ele. Nimic. Nicio tresărire de bun-simţ. Se face verde, mulţumesc în gând Cerului că am scăpat de ele.      Odată ajunsă pe trotuarul opus, tind să respir uşurată... când, aud iar pocniturile, plescăiturile, şi în minte îmi revine imaginea cojilor... catapultate pe asfalt. Copiliţele merg în spatele meu, preţ de vreo 10-15 metri, apoi dau să mă depăşească.    Norocul meu a fost că ajunsesem lângă aleea din faţa cabinetului stomatologului meu, şi am sc...

Stând şi meditând, mi-am amintit de un episod "stradal", trăit într-una din săptămânile trecute. Se făcea că mergeam pe un trotuar de prin Braşov, când încă era multă zăpadă îngheţată pe jos. De-o parte şi de alta a trotuarului, şi-aşa îngust, se găseau mici troiene de zăpadă, iar în mijlocul lor, o cărăruşă care de-abia dacă-ţi cuprindea lăţimea unui picior. Merg eu ce merg, la un moment dat trebuia să virez dreapta. Din sens opus, venea un bătrânel, care se deplasa anevoios, sprijinindu-se într-un baston. Fiindcă era imposibil să trecem unul pe lângă altul, instinctiv, m-am oprit, făcând un pas în lateral, pentru ca bătrânelul să nu fie nevoit să escaladeze troianul de zăpadă pentru a-şi continua calea. Am rămas uimită când i-am simţit privirea imbiindu-mă să trec eu, bietul de el oprindu-se deja, jumătate sus pe un troian. M-a pus, ca de altfel numeroase gesturi ale bătrânilor, pe gânduri. Stimabililor ce vă consideraţi bărbaţi adevăraţi, câţi dintre voi mai ştiu să ...