Simplu, Oana

  Rar s-a intamplat sa scriu aici despre sentimente. Pentru ca sentimentele sunt facute ca sa fie simtite si demonstrate, si nu ca sa fie vorbe goale-n vant.   Insa acum, dupa ceea ce s-a intamplat saptamana trecuta, cand v-am spus ca am pierdut un om tare drag, simt nevoia sa scriu macar cateva cuvinte. Si nu doar ca sa scap de apasarea din suflet, ci pentru el, pentru ca merita.   Sunt convinsa ca pentru fiecare din noi exista persoane fara de care nu ne inchipuim viata, si carora vrand-nevrand, le conferim o aura de nemurire, care vine tocmai din dragostea si respectul pe care le avem fata de ele.   Acum 9 ani, cand a murit bunica mea paterna, m-am asteptat, oarecum, sa se intample. Pentru ca suferea de o boala cumplita, care ii macinase cumplit organismul, si cu fiecare zi care trecea, lucrurile se complicau atat pentru ea, cat si pentru noi, cei care trebuia sa o urmarim suferind. Cu sotul bunicii mele nu am mare legatura, pentru ca nu e bunicul meu bun...

  E prima zi, după o perioadă de timp destul de lungă, în care nu am putut nici să râd, nici să plâng, nici să dorm ca lumea, nici să vorbesc prea mult, nici să fiu o companie prea plăcută, în care am plâns în hohote de bucurie.   Nu ţin minte să mi se mai fi întâmplat aşa ceva până acum, dar presupun că vine ca o reacţie normală în faţa unui moment pe care l-am aşteptat ca să îmi confirme că tot ce am muncit până acum nu a fost în van, că tot ce am visat nu s-a lăsat călcat în picioare pentru nimic în lume.    Sună clişeic, poate, nu-mi pasă. Sunt fericită că nu m-am dezamăgit, că nu am dezamăgit pe niciuna din persoanele care contează pentru mine. Râd cu gura până la urechi, şi lacrimile îmi curg şiroaie pe obraji, dar asta nu e decât o descărcare a tuturor tensiunilor pe care le-am acumulat în ultimele zile, care au părut ani.   Nu vă condamn dacă nu aţi înţeles o iotă din ceea ce am scris. E îndeajuns faptul că mi-am demonstrat mie că nimic nu îmi este imp...

De ce e nevoie ca unii oameni te facă să regreţi apariţia lor în viaţa ta?  De ce e nevoie ca tot ei să te facă să vrei să-ţi înghiţi vorbe, sentimente, şi purtări? De ce ţin cu tot dinadinsul să te facă să cobori de pe piedestalul fineţii, la un nivel de unde ţi-ai dori să le spui tot ce-ţi vine la gură? Cum de reuşesc unii oameni să-şi dea arama pe faţă atât, dar atât de urât? PS. Nu, eu n-am păţit nimic. Întreb şi eu, ca omul, după o discuţie cu cineva, astă-seară.

... în asta s-au transformat oamenii de azi. Care mai de care, pun obstacole, jecmănesc, ar fi în stare să smulgă şi hainele semenilor.  Nu mai au nicio noţiune de bun-simţ, iar în prostia lor îşi închipuie că cei care o duc mai bine fură bani din vreo sursă extraterestră. Mânaţi de ciudă, îşi bat joc de aşa-zisa muncă pe care o prestează, şi, implicit, de banii clienţilor.  Javrele astea îşi merită soarta cu vârf şi îndesat. Uneori cred că mi-ar fi mai bine printre hiene.

Un pic mai devreme am fost la cumpărături cu maman . Şi cum nu găsesc nicăieri nişte roşii cel puţin satisfăcătoare, căci toate par coapte sub neon, plus că provenienţa de prin tot soiul de ţări calde nu îmi inspiră nici măcar cea mai mică poftă de a le gusta, am hotărât să mergem la piaţă. N-am mai fost la piaţă... de nici nu mai ştiu când, şi nici cum arată. Dacă vă regăsiţi în aceeaşi situaţie ca mine, staţi liniştiţi, nu pierdeţi absolut nimic. E o îmbulzeală urât mirositoare, nişte pensionari care îşi fac veacul zilnic pe-acolo, munţi de varză pe care n-o cumpără nimeni, roşii pătate şi aproape putrezite, struguri de import, umflaţi cu pompa. În schimb, am văzut mere româneşti, ionatane, cu un aspect aproape de revistă, însă am rafturile pline în beci, şi n-avea rost să luăm. Cu chiu, cu vai, am găsit nişte roşii mâncabile, la un nene care voia să strecoare în punguţă şi una stricată. Insă cu ochiul meu de vultur nu se pune nimeni! Cum găinile de casă, de când cu frigul, nu...

E 2 şi jumătate noaptea. Ce-i cu mine, habar n-am. Presupun că fug de visele urâte, ce au început să-mi dea din nou târcoale. I-am vizionat, în reluare, pe Crinişor şi Geoană, la "debate-ul" de la Sinteza Zilei. Am început să fac recensământul genţilor- am ajuns pe undeva pe la 25, and still counting. Ce să fac şi eu, în loc de oi, număr genţi. Ploua atât de urât, rece, şi gri mai devreme, încât am luat decizia ca mâine, de-i umezeală afară, să nu ies deloc. Măcar atât mai merit şi eu din când în când- câte o zi de pauză totală. Pauză, pauză, dar trebuie să mă apuc să învăţ. Drepturile reale principale. Dacă se oferă cineva să înveţe în locul meu, îl rog să depună oferta aici. Ah, nu sunt amatori? Mă gândeam eu... Afară e un zgomot infernal. Maşina care vine să ridice tomberoanele cu resturi menajere face un vuiet asurzitor pentru o oră atât de mică. Bubuie şi trânteşte de-ai zice că se trezesc ziua, în amiaza mare. Bubu a văzut lumină în cameră, şi a început să mior...

Definiţia din DEX: FERICÍRE , fericiri , s.f. Stare de mulțumire sufletească intensă și deplină. Ştim că trebuie să fim fericiţi, că trebuie, într-un fel sau altul, cu uşurinţă, sau ba, să o găsim, să o trăim, să o împărţim. Presupun că e ceva indus prin gene în fiinţa noastră, că e finalitatea unui quest continuu, la fel ca în romanele feministe engleze; că beneficiem fie şi de un strop din ea, iar de ştim să o "înmulţim", cu atât ne va fi mai bine. Ceea ce mi-e limpede e faptul că nu primim nici instrucţiuni de procurare, şi cu atât mai puţin de folosinţă (îndelungată). Poate că tocmai acestea sunt motivele pentru care o dobândim uşor, şi o lăsăm să ne scape printre degete, mai ceva decât argintul viu. De cele mai multe ori, cel puţin în cazul meu, ori de câte ori simţeam că sunt atât de fericită încât aş putea să mă sufoc, ceva, oricât de mic s-a interpus, şi... m-a lăsat să răsuflu... şi să pierd şi ceea ce numeam fericire. Norocul a făcut ca imediat după, să îmi dau sea...

Ori de câte ori privesc în jur şi văd doar lume îmbufnată, îngândurată, fie din cauza grijilor, fie din cauza asteniei de toamnă , nu mă pot abţine să nu îmi zic, în sine, că oamenii aceştia nu au timp să se uite în jur. Îmi povestea bunicul meu adoptiv, cum, odată, pentru că fusese ajutat la nu-ştiu-exact-ce-anume de către un vecin, l-a invitat pe acesta să mai zăbovească un pic la un pahar de vorbă, în curte. I-a oferit un chaisse-longue, şi, după ce a studiat preţ de câteva minute peisajul ce i se aşternea în faţa ochilor, domnul vecin a exclamat: Ce pădure frumoasă e pe dealul din faţa noastră! Nici n-am apucat s-o văd până acum ... Da, sunt vorbe spuse de un domn trecut binişor de patruzecişiceva de ani. Aţi văzut, sper, aici destule poze de la Dobârlău încât să vă daţi seama ce a pierdut. Pe stradă, lumea merge cu capetele plecate. E drept că trebuie, din când în când, să mai priveşti şi pavajul străzii pe care mergi, pentru că nu ştii niciodată în ce minunăţii îţi poţi rupe ...

La cateva luni, incepem sa gangurim, apoi sa rontaim fel de fel de lucrusoare, dintre cele mai ciudate (in cazul meu, un mielusel de cauciuc) ca sa ne scarpinam gingiile din care isi fac aparitia primii dintisori... Incepem sa pasim, sarim din patuturi, facem nazbatii (eu mancam frunze de ficus si perete...). Mai trec cativa ani, si vine vremea sa ne adaptam unui colectiv, si primul loc in care incepem socializarea propriu-zisa e gradinita... Nu am prea multe amintiri relevante din perioada aceea- exceptand faptul ca mi-am pictat, plina de talent, uniforma, mai exact sortuletul acela dintr-un material ce mi se parea, si imi pare si acum, destul de ciudat... N-am fost genul de copil, si tin minte ca multi oameni ma condamnau pe vremea aia, care sa isi petrece timpul in fata blocului... La noi, la romani, cred ca a devenit o adevarata mentalitate, dar si o mondenitate sa pierzi timpul aiurea, cu diverse grupari, mai mult sau mai putin huliganice, mancand seminte sau batand pur si simplu ...

Am vrut initial sa postez o poezie, insa, parca toate imi descriu starea, si nu ma pot decide in privinta uneia singure... Ma simt vinovata, ca nu prea am facut nimic azi, azi, cand mai sunt doar vreo 4 zile pana cand totul se va declansa... Ma doare capul, ochii imi sunt rosii de la curent si ii chinui cu picaturi... Pe la mijlocul zilei, am crezut ca mi-am regasit macar un sfert din pacea interioara, insa cu trecerea orelor, imi dau seama ca nelinistea si incertitudinea devin tot mai aprigi... Anul trecut pe vremea asta, nu imi pasa de nimic... Eram deja in vacanta, nestresata de nimeni si nimic, libera sa pierd timpul... Acum s-a dus... Inca o dovada a faptului ca am crescut... Cand? Nici nu-mi dau seama... Si parca nici nu-mi amintesc cum era... De fapt, nici n-as vrea sa mai scormonesc prin timpul trecut, pentru ca mi-ar demonstra doar cat m-am schimbat... Si nu, nu imi place schimbarea, ci doar evolutia... Desi spiritul antreprenorial simte schimbarea si o transforma in oportunit...