Simplu, Oana

  De fiecare dată cand s-a întâmplat ceva important, am consemnat aici. Ei, mai sunt şi unele lucruri pe care le-am păstrat doar pentru mine, însă, în genere, îmi place să las o redare cât mai fidelă a ceea ce am trăit, simţit şi gândit la un moment dat.   În momentul de faţă număr orele pană la examenul de maine, cel mai important şi cel mai greu de până acum. Şi, slavă Domnului, am trecut (cu bine) de multe, multe examene.   Nu mi-e frică. Mi-ar fi ciudă doar să îmi bat joc, acum pe ultima sută de metri, de patru ani de şcoală. De şcoala pe care mi-am dorit-o de mică, şi pe care nu am urmat-o nici pentru că aşa mi-a zis mama, şi nici pentru că era pe val.   Mi-ar fi ruşine să dezamăgesc. Pe mine şi pe toţi cei care mi-au fost alături în aceşti ani, şi nu doar acum. Am primit încurajări de la multe persoane, cărora le mulţumesc şi le rog să mai spună şi mâine la prânz o rugăciune pentru mine. Niciodată nu strică o vorbă bună în plus pusă la Cel de Sus. ...

Se presupune că într-o astfel de zi, ar trebui să fim cu toţii loviţi de un patriotism exacerbat, să fluturăm drapele în miniatură, ori să le înfigem în preparatele neaoşe pregătite prin bucătărie, să ne zâmbim unii altora, să intonăm imnul (că nu ne-am mai deşteptat odată!) cu mâna dreaptă hotărât plasată în dreptul inimii, să asistăm gură-cască la paradele militare (cred că asta e singura parte a zilei care îmi face plăcere), iar seara, să lansăm pe bolta cerului mii de artificii, cu sclipiri imense şi colorate. Mai pe scurt, să reluăm un pic din nebunia aceea frumoasă (vezi 4 Iulie în USA), pe care am avut-o, probabil, şi noi, cândva, ca popor, dar care acum s-a pierdut undeva, pe drumul nemulţumirilor legate de ţara în care ne-am născut, trăim, iubim, urâm, contribuim la bugetul de stat, înjurăm politicieni, idolatrizăm sportivi, ne enervăm pe vecinii zgomotoşi, mâncăm mămăligă cu brânză, vedem peisaje care ne taie răsuflarea, ne lovim de birocraţie, ne bronzăm de munte, sau de mar...

De câteva zile, în fiecare dimineaţă, mă trezesc cu senzaţia că trupu-mi nu e altceva decât o felie de carne pentru şnitel, bătută cu un ciocan. La fel şi azi-dimineaţă- nici n-am apucat să mă dezmorţesc, că aud bubuieli, ce de îndată au declanşat alarmele maşinilor. Tuna şi fulgera, asta după ce prognoza meteo promitea că de astăzi începând, vremea îşi va reveni la o stare mai normală. Acum, nu ştiu dacă tunetele şi fulgerele de octombrie ar trebui, sau nu, să mă mire, având în vedere faptul că, anul trecut, în plin decembrie, cerul se lăsase cuprins de arcuri electrice, iar văzduhurile trăsneau de-ai fi zis că se desfac. Toamna asta ce nu mai e toamnă, ninsorile precoce, frunzele ce-au părăsit peisajul, deprimarea indusă oamenilor de către vreme, dar şi faptul că detest frigul, straturile de haine multe, umezeala, mă conving pe zi ce trece că trebuie să-mi duc la îndeplinire un vis, deloc recent. Anume, acela de a mă muta, pe timp de toamna târzie şi iarna, într-un loc însorit....