Linişte nesperată

Nu zic că-mi place vremea de afară. E cumplit de frig, şi e prea timpuriu ca să port cizme, haine groase, şi fulare. Bate un vânt care-mi buimăceşte suviţele de păr şi-aşa zburlite. E un aer ce usucă pielea şi un îngheţ ce pare că ar putea crăpa şi pietrele.

Cu toate acestea, aseară am fost încântată să văd Tâmpa presărată cu zahărul pudră al zăpezii. Şi Republicii neumblată. Unde mai pui că fulgii mari cât palma se aşezaseră atât de frumos pe acoperişuri şi pe crengile copacilor. Ştiu, am spus-o deja, e mult prea devreme. Însă afară era o linişte atât de plăcută, în care îmi auzeam doar toculeţele cizmelor, şi cursul zăpezii topite, de-a lungul bordurilor. A fost întocmai liniştea pe care o căutam după o vară zgomotoasă. O vară întreagă, în care zi de zi, din zori şi până după miezul nopţii, mi s-a urlat în cap. La propriu- nu uitaţi că am un blestemat de parc sub fereastră.
Astăzi, la fel. Frigul a împiedicat specimenele ce-şi fac veacul acolo să iasă din casă. Şi a fost bine. Atât de bine încât am dormit la prânz ca un prunc, fără să mai fiu nevoită să mă enervez la auzul răcnetelor sau plânsetelor de ţânci isterici. Şi acum, e tot linişte.

Mă şi tem să mă gândesc cum va fi când vremea se va mai încălzi- vor reînvia cu toţii, precum muştele primăvara, la soare.