Simplu, Oana

  Azi-dimineaţă m-am trezit foarte devreme, pe la 6 şi un sfert cu aproximaţie, pentru că pe la 7 şi ceva trebuia să ajung în oraş cu ceva treburi, şi mai apoi să ajung şi la un curs. Când m-am uitat pe geam şi am văzut ploaia aceea gri şi udă, am zis ca aşa ceva nu se poate, cel puţin nu de ziua mea. Nu, nu, şi nu! Tocmai mie, care iubesc seninul şi soarele mai mult decât orice?   Cu chiu, cu vai, am găsit haine, am luat-o de o aripă şi pe maman , şi am pornit. Când am trecut pe lângă Parcul Central, mi-a venit ideea să caut cu privirea magnoliile- ştiam că în Bucureşti sunt înflorite de vreo săptămână şi jumătate, şi nu degeaba m-am iluzionat că, după ploaia asta care a mai curăţat oraşul, au înflorit şi la noi. Sunt atât de frumoase, de timid înflorite, încât au constituit prima surpriză frumoasă de ziua mea.   Gata cu florile de magnolie, pentru că nu de asta scriu acum. Scriu pentru că azi a fost pur şi simplu ziua mea . Ziua în care am zâmbit şi i-am pupat apăsat ...

      Ştiţi deja- la noi, Paştele se rezumă la "Adevărat am mâncat!" , somn, trezit, mâncat, iar culcat, trezit, primit un mesaj cu urări tembele, iar mâncat, ritual repetat timp de 3 zile.   Oricum, părerea mea e că anul ăsta, în comparaţie cu 2009 , lucrurile s-au mai domolit. Totuşi, au mai fost tâmpiţi internaţi de urgenţă, pentru că le rămăsese sarmaua-n gât sau oul pe esofag; au existat consumişti care în cea de-a doua zi de Paşte s-au dus iar la cumpărături, pentru că devoraseră TOTUL într-O ZI. Boierii români au îngurgitat aceleaşi ouă gata vopsite, care au stat, după studiile mele, aproximativ 3-4 săptămâni pe rafturile hypermarket-urilor.    La Înviere n-am fost. A fost şi din cauza fricii de a nu mă îmbolnăvi de la frigul de afară (în caz că aţi uitat, în noaptea Învierii totul a îngheţat bocnă), dar şi din sila de a-i vedea în desfăşurare pe meltenii care se adună, an de an, gata beţi sau pregătiţi pentru a fi, în curţile bisericilor, ...

Am scris titlul în engleză nu pentru că dă mai bine, ci pentru că în română ar suna ciudat şi întortocheat. Îmi ating mâinile- am manichiură proaspătă, făcută în două reprize; faţa- nu îmi arată vârsta, iar de-aseară nu mi-a apărut niciun rid. Am doar nasul un pic prăjit de la baia de soare de sâmbătă, atât. În rest, sunt întreagă şi voioasă, mai ceva ca la 19 ani. La fel cum mi-a spus şi un văr de-al meu de departe, viaţa e frumoasă la 20 de ani- eu de ce m-aş încăpăţâna să n-o văd la fel? Ca în fiecare an, primele urări, la miezul nopţii, le-am primit de la Pesica şi de la Pitz Ralu. Lor le mulţumesc că nu mă lasă niciodată să mă deprim. Ba dimpotrivă, mă ajută să fac dintr-o tragedie existenţială, un mare haz general, mai întotdeauna. Azi de dimineaţă, primul care m-a sunat, din dulcele târg al Ieşilor , a fost tata. Apoi a fost mama, şi obişnuita pleiadă de oameni care nu mă uită şi nu mă dezamăgesc în niciun an. Am ales să-mi petrec ziua de naştere într-un mod cât mai normal cu ...

În mai puţin de o oră se va fi terminat cu vârsta mea de 19 ani. Nu îmi amintesc cum trebuie să mă fi simţit acum 10 ani, atunci când vârsta-mi a trecut de la cifre înspre numere, adică în pragul a 10 ani, dar acum sunt destul de mare încât să îmi întipăresc senzaţia bine în minte, şi să n-o uit cât voi trăi. Cu totii ştiţi că urăsc Revelionul. Şi acum am şansa să mă explic: adevăraţii ani din viaţă trec cu ocazia aniversării noastre. Anul Nou e aniversarea planetei, a omenirii, a timpului în sine, dacă vreţi, dar nu a noastră. Mă apucasem de scris cu o hotărâre cum rar mi-a fost dată în ultima vreme. Dar acum, încercând să-mi pun ordine printre atâtea şi atâtea idei, care mai de care mai năstruşnice, mă pierd în fraze. Dar nu-i bai, căci cei ce mă înţeleg, îmi vor înţelege şi îmbârligăturile astea. Weekendul ăsta am încercat să mă comport cât mai normal, deşi ştiam că îmi va fi aproape imposibil să nu mă gândesc obsesiv la ziua de luni, şi la cât de mult mă va roade . Pot considera...