Astenie de... toamnă
Imediat după topirea zăpezii, prin martie să fi fost, scriam că nu îi înţeleg pe cei ce se plâng că primăvara le conferă o stare mai... aiurea. Stare cunoscută şi sub denumirea de astenie de primăvară . Nu găsesc nimic care să mă poată prost dispune în vremea prietenoasă şi promiţătoare a primăverii, însă toamna... Toamna ar trebui să se numească ea însăşi astenie . Pentru că totul în jur, chiar de nu e cazul, s-a mohorât. Inclusiv oamenii. Vârfurile pădurii de foioase de pe Tâmpa capătă culori tot mai gălbui pe zi ce trece. Dimineaţa stau cu ceaşca de cafea în mână şi studiez toată vegetaţia din jur (mai mult beton decât verdeaţă, dar treacă de la mine), şi tot mai schimbată e, faţă de cum o lăsasem cu o seară în urmă. Cerul aminteşte de Londra. Cenuşiu, astenic şi el, fără chef de Soare şi dogoare caldă, lasă în cameră doar o lumină pierită de viaţă. Pereţii clădirilor par mai întunecoşi, din lipsă de lumină, dar şi din cauza florilor ce pier în jardiniere. E drept, n-avem cultul alt...