Simplu, Oana

Acum, cand deja, practic, s-a terminat, totul pare confuz... Cel putin, pentru mine... Nu mai vad nimic asa cum vedeam de dimineata... Desi am plans ca o disperata, si nu numai eu de data asta, stiu ca despartirea asta ne va face sa pretuim mai mult tot ce am avut si poate vom mai avea impreuna... Stiu ca am avut si perioade mai inspirate in ceea ce priveste blogul, insa azi chiar nu stiu daca vreun cuvant ar putea sa descrie ce simt... Acum, la plecarea de la intalnirea cu voi, cei care ati fost si veti ramane mereu colegii mei, stateam cu Oana, ca niste depresive, in fata liceului... Il priveam si ne gandeam ca de zi inainte nu vom mai fi elevii sai, nu ne vom mai putea mandri cu faptul ca ne traim ore din viata acolo, ci vom spune ca l-am absolvit... Azi, 10 Iunie 2008, o zi superba, cu mult soare si rasete de fericire... Tot ce as mai putea scrie ar fi de prisos, fiindca fiecare percepe lucrurile in felul sau, dar cred, cu totii vom impartasi mandria de a fi uniristi... Cat despre ...

O zi care pe multi dintre noi, inclusiv pe mine, ne-a coplesit, si despre care nu puteam sa nu scriu aici... Inca de cand am deschis ochii de dimineata, imaginea pe care o aveam era cea a ultimei noastre zile ca liceeni propriu-zisi... Ce va fi maine si poimaine, va fi doar sarea de pe rana... Cel putin eu asa vad lucrurile... Despre azi, putine cuvinte, desi am simtit un amalgam de lucruri si regrete, si nu numai noi, ci si profesorul de care, cu lacrimi in ochi si priviri rugatoare, ne-am despartit, cu promisiunea de a fi ascultati "la sange" peste 10 ani... Nu a fost greu, a fost doar sfasietor, iar ceea ce urmeaza va fi si mai si... In ultima noastra ora de limba romana, am fost, cu totii cei prezenti, niste Luceferi, care cereau nu ora de iubire, ci inca o lectie de viata de la cel care, insumat, ne-a stat alaturi luni intregi... Nu stiu daca mai e ceva de adaugat, poate doar inca ceva lacrimi...

Dupa cum v-am sfatuit ieri, de dimineata m-am dotat cu pantaloni scurti, tricou si buna dispozitie... Cu traistuta si camera, am plecat inspre Simon... Un loc de care m-am indragostit acum cateva luni, dar care acum mi-a patruns si mai adanc in suflet... Dupa doar doua escapade acolo, am inteles pe deplin de ce Ioa e atat de mandra si iubeste locurile atat de mult... O zi ideala, in care nici macar ploaia nu ne-a oprit de la ceea ce, peste cateva zile, va fi fost penultima noastra sansa de a fi impreuna... Nori, ploaie marunta care nu ne-a udat, miros de fum, carne incinsa pe gratare, un motan simpatic si plin de capuse care m-a zgariat, leagan si balansoar, miros de fan proaspat cosit, doi papagali cantareti, mult prea putine masini care sa deranjeze linistea drumului... Niste oameni care nu se dezmint in ceea ce priveste adevarata ospitalitate, niste profesori carora le vom duce dorul... Si noi, aceiasi oameni prietenosi, cum ne stim de ceva timp... Poze peste poze, zambete, rasete.....

Stau... Acum s-a racorit... Si totusi, totul pare incins, tensionat, si parca n-as mai vrea sa se termine... Sa stam asa sub presiune, sa o traim iar si iar, sa ne bucuram din priviri, sa radem cu pofta mereu, ca si cum ar fi ultima data... Nu m-ar deranja sa o iau de la inceput... Sa mai traiesc inca 4 ani, in acelasi loc, cu aceiasi oameni, cu aceleasi zambete si glume... Nu cred ca as face altceva, ci as incerca sa fac totul mai bine, dar poate cand as ajunge, iar, la sfarsit tot n-ar fi suficient... Pana la urma, e bine mereu sa facem ceea ce credem de cuviinta la momentul acela, atat timp cat nu facem rau nici altora, dar nici noua... Acum, nici macar nu stiu de ce plangem... Oricum ar fi, nu de tristete... Cred ca e mai degraba bucuria de a ne fi avut, de a fi trait impreuna mult ore din viata, de a ne fi suportat atata timp fara a ajunge sa ne plictisim... Daca nu am stiut mereu sa fim armoniosi, acum sunt mai mult decat oricand convinsa ca, daca nu anul acesta, in ultimele luni...

Azi, am vrut din tot sufletul sa rezist fara sa plang, dar cum a putut observa toata lumea, capacitatea mea de a ma abtine scade simtitor pe zi ce trece... Mai devreme am citit, iar, tot ce am scris pentru albume, si am luat decizia de a pastra foitele... Poate peste 10 ani, cand poate vom mai avea fler organizatoric, le voi mai cauta printre amintiri...Asa cum, am aflat azi, o scrisoare scrisa de mine acum vreo 3 ani inca este pastrata... Maine mi s-a promis ca imi va fi adusa... Nu stiu, sunt pur si simplu curioasa ce am putut sa scriu, ce gandeam si sa vad daca exista o evolutie, sau de ce nu o involutie... Astept ca maine sa citesc si biletele din clasa a 9a, de cand eram cu totii mici si destul de naivi... In rest, pot sa afirm sus si tare, dar fara a ma simti mandra de mine, ca am cam pierdut timpul azi... Am dormit, am citit, am ras, am primit cadouri (nu e nicio ocazie, nu sariti), m-am uitat la snooker, nu stiu daca in amintirea unor vremuri bune, sau pentru ca pur si simplu a...

Azi mi s-a repetat de atatea ori ca mai sunt doar 3 zile de scoala (pe bune), ca intr-un final am cedat si am mai facut inca vreo 10 persoane sa cedeze... N-a fost cu intentie, dar se pare ca nu numai eu sunt sentimentala si am ceva regrete in perioada asta... Totul a pornit de la cateva pasaje scrise de mine, in albumul lui Pesi, si care se pare ca au "gadilat" audienta... Esential e ca, pana si acum, cand e de plans, ne suntem alaturi unul altuia... Tot azi, am avut ultimele ore cu una dintre persoanele pe care le-am admirat si respectat cu adevarat si deplin... Nu vreau sa mai adaug melancolie acestor randuri, dar si ea ca si noi, parea destul de trista ca plecam, ca va urma ceva mai putin bun... Am fost si la aer curat, cel putin mai curat decat in restul orasului... Daca vreti si voi, n-aveti decat... Creierul nostru are nevoie de oxigen (fara gaze de esapament), ca sa poata ingurgita atata informatie... P.S. De azi intr-o saptamana vom avea banchetul... Asa ca fuguta la...