Simplu, Oana

      Faptul că uneori ni se iau lucruri, ne părăsesc oameni, sau nu ni se recunosc drepturi ne face adeseori să ne revoltăm. Însă de multe ori primim- daruri, oameni, recunoştinţă şi înţelegere- şi uităm să mulţumim.   Aşadar, dragii mei, să vă amintiţi, măcar acum, de Craciun, să adresaţi câte un ,,mulţumesc!" oamenilor care vă împlinesc viaţa, care vă iubesc, care vă dăruiesc din timpul lor şi din sufletul lor zi de zi.   E cel mai frumos cadou pe care îl puteţi oferi!   Nu-mi rămâne decât să vă doresc un Crăciun fericit, alături de toţi cei pe care îi preţuiţi, iar singurele excese pe care le faceţi să fie bucuria şi dărnicia!

 Un coş cu mere roşii, zemoase şi dulci, şi crizanteme de al căror miros mă îndrăgostesc în fiecare toamnă, primit de la bunica mea adoptivă, pe care o iubesc, la rându-mi, nespus. PS. Duminică frumoasă, dragilor!

  Nu am fost niciodată prea apropiate. Mă iubea, o iubeam şi o respectam, îmi plăcea nespus prăjitura ei cu cremă de lămâie şi glazură de zahăr ars, dar care nu ţi se lipea niciodată de măsele. Îmi plăcea cum gătea, deşi toate mâncărurile ei erau dietetice, din pricina multor boli de care suferea.   Nu am auzit-o niciodată ridicând vocea. Nu am auzit-o niciodată certându-se. Era prea blândă ca să fie în stare de aşa ceva. În schimb, am admirat-o mereu pentru lupta cu moara de vânt de lângă ea.    Poate ca au existat momente în care am constatat că era mai afectuoasă cu celălalt nepot al său decât cu mine. Deşi eram verişori buni, deci egali. Poate pentru că el a fost mai răsfăţat, a reuşit să îi cunoască şi laturile pe care eu nu le-am întrepătruns pană la paisprezece ani.   De când am pierdut-o- în ianuarie vor fi nouă ani- nu am mai intrat în casa ei. Am vrut să mi-o amintesc mereu acolo, înconjurată de lucrurile minuscule cu care se ocupa cu atâta înde...

Adineauri mi-am aruncat privirea înspre arhiva posturilor de pe blog, şi, chiar de nu sunt un geniu într-ale matematicii, am observat că numărul celor de pe anul trecut, împreună cu cele de până acum, din anul curent, însumează 400. Aşadar, împlinim (spun "împlinim" pentru că nu e doar o reuşită a mea, ci a voastră, celor ce aţi rezistat atâta vreme citindu-mă) 400 de textuleţe. Fericite, furioase, amuzante, cu poze, cu muzici alese, cu zâmbete, şi niciodată cu lacrimi. 400 de inşiruiri (reuşite, sau nu, asta doar voi o puteţi spune) de litere, cuvinte, şi rânduri. 400 de posturi în care am fost gura de aer proaspăt a unora, şi, mai recent, junghiul din coasta altora. Asta nu înseamnă nimic rău, ba dimpotrivă, o dualitate necesară. Nu-mi rămâne decât să vă mulţumesc, şi să mă entuziasmez gândindu-mă cum va fi atunci când blogul va cuprinde 4000 de posturi:). PS. Îmi revine cinstea să fac, atât mie, cât şi vouă, un mic cadou muzical, drept răsplată pentru fidelitatea a...

Nu stiu ce fac altii, dar eu parca sunt pe jar... De azi dimineata parca sunt in priza- am facut curatenie, am sarit tot intr-un picior prin casa si chiar am ras cu gura pana la urechi... Nu stiu daca tot apropierea Craciunului e de vina, sau simplul fapt ca mi-am dat seama ca de cateva saptamani incoace imi irosesc timpul cam aiurea... Ma gandesc cu cea mai mare placere la vinerea viitoare... Miroase deja a vacanta, si de-abia astept sa miroasa si a cozonaci, dar nu neaparat a sarmale... Nu-mi place carnea... Mosul a venit deja, cu un prim cadou, pentru noi romanii- un nou prim-ministru... Batranel, de vreo 65 de ani, cu nevasta si copii, dar care se da mare atlet (vezi clipul de asta vara, cand proaspatul premier inota in mare, in slip si- atat)... Nu stiu de ce, dar tarii noastre ii plac oamenii trecuti de varsta a 2a... Nu ma refer neaparat la popor, care nu stiu cat prefera un mos tagarta, care de-abia isi mai tara papucii prin institutiile de va(r)za ale statului, in locul unuia ...

Printre cele mai frumoase poze care dateaza din copilaria mea, se numara una facuta cu ocazia unui Mos Nicolae, pe cand aveam eu vreo 3-4 anisori... Imi pare extrem de rau acum ca nu pot sa o scanez, dar va explic in cateva cuvinte cam ce surprinde ea: eu- sezand pe scaunelul meu de mic copil, pe care il pastrez si acum, bunicul meu (matern) sezand pe fotoliu, si amandoi lucrand cu sarg la lustruirea cizmulitelor mele, in asteptarea Mosului... Nu imi pot explica de ce, dar poza asta e atat de vie ori de cate ori o privesc, si inseamna atat de mult pentru copilul ce sper ca nu va pleca niciodata dinlauntrul meu, incat acum mi-au dat lacrimile... Oricum e perioada din an in care ma las cuprinsa de fel de fel de sentimentalisme cu iz de bradut, ghetute si globuri fermecate, asa ca nu ma mira... N-a existat an in viata mea in care Mosii sa nu isi faca aparitia in cizmele sau sub pomul meu de Craciun, si mi-as dori asta pentru fiecare copil din Universul asta... De cand ma stiu, bunicul meu...