Mai aproape cu un pas şi-o picătură topită...
Ieri făceam caz din faptul că nu voi mai trece pe-aici atât de frecvent. Azi nu mi-am putut ţine degetele deoparte de taste. Chiar de-ar fi 10 cuvinte, trebuie să le scriu. Demonstrează, oare, dependenţa mea de blogul ăsta? Oricum ar sta lucrurile, cine m-a văzut azi, plimbându-mi agale fizicul pe stradă, să nu se sperie. Eu eram, deşi aveam o bună dispoziţie ce mi se trage de la vremea aproape primăvăratică ce s-a instalat în ultimele ore la noi în oraş, plus un zâmbet nemotivat şi speranţă în privire. A fost atât de frumos afară încât îmi venea să stau pur şi simplu să privesc Tâmpa- cum zăpada se scurge printre copaci şi dezvăluie negrul frunzelor uscate de toamnă. Până şi Biserica Neagră începuse să redevină neagră, zăpada de pe acoperiş prăvălindu-se încetul cu încetul. N-am stat la şcoală decât preţ de un curs. Unde toată lumea era ursuză. Au unii un stil de a-ţi întuneca ziua, ceva de speriat! Ca să nu mă molipsesc, am luat-o la pas spre casă, pe jos, pe sub streşinile ude şi di...