Simplu, Oana

   Mi-a tot zis lumea în ultimele zile că vorbesc mult. Vorbesc mult când vorbesc cu lumea, pentru că atunci când nu vorbesc învăţ. Adică tac şi bag la cap. Mult. Multe pagini, multe, multe, nu ştiu dacă mai multe sau mai puţine decât în alte sesiuni. Norocul meu a fost că de data asta m-am apucat de treabă mai din timp, căci altfel, pentru că nu am decât distanţă de o zi, două între examene, nu ştiu ce m-aş fi făcut.   Partea proastă e că din nou se întâmplă lucruri proaste. Pardon, extrem de proaste, care îmi distrag atenţia de la ceea ce ar trebui să conteze cel mai mult, adică examenele. Chiar astăzi vorbeam cu maman că, din primul an de facultate începând, şi până acum, nu a existat sesiune în care să nu se întâmple măcar un lucru rău. Partea şi mai proastă a lucrurilor proaste sunt oamenii care ţipă şi te învinovăţesc de lucruri a căror desfaşurare nu depinde de tine, dar şi faptul că tu trebuie să zâmbeşti frumos în continuare, să înveţi sute de pagini plin de ne...

     Asta simt ori de câte ori ştiu că mă voi întoarce în acel loc.  Azi, de dimineaţă, după o cafea cu fosta-mi dirigintă şi alte două foste profesoare, i-am călcat din nou treptele. Deodată cu noi, le urca şi un alt fost elev, venit să planifice întâlnirea de 10 ani, elev ce a rostit cele mai însemnate cuvinte ale zilei: "Ce emoţionant e să urci din nou pe scările astea! Aş da toate facultăţile pe anii pe care i-am petrecut în liceu!" .       E atât de fericit momentul când oamenii care ţi-au făcut introducerea în viaţă se bucură să te vadă, îţi observă schimbările, te întreabă curioşi "Ce mai faci?", îţi doresc tot binele din lume, iar apoi te îmbrăţişează. Iar în îmbrăţişarea lor simţi apropiere, energie pozitivă, sinceritate şi dor.   Panoul nostru cu pozele de absolvire tronează în faţa cancelariei, iar poza de grup a clasei noastre stă la loc de cinste, în fosta noastră sală de cursuri. Lumea de acolo s-a schimbat- pe chipurile pro...

Ţin minte că v-am povestit, chiar aici, anul trecut, ce amintire specială din copilarie mă leagă de Moş Nicolae. Mai exact, acea poză care ne imortalizează, pe mine şi pe bunicul meu matern, lustruind de zor la ghetuţele mele, în aşteptarea Moşului. Vremea a trecut. Bunicul meu nu mă mai ajută la ghetuţe, dar nu ratează niciun Moş. Tot anul trecut v-am povestit şi despre ritualul lui de Moş. Nici anul ăsta nu s-a dezis. De parcă ar ştii ce bucurie îmi aduce în suflet... Eu mi-am pregătit toate cizmele încă de marţi sau miercuri. Nu de alta, dar sunt multe, şi cred că Moşul m-ar fi prins seara tot lustruind de zor la ele. Când am terminat, le-am aşezat în hol, de-a lungul unui perete, aşa, ca la expoziţie, după lungimea carâmbului, cu toc, fără toc, pe culori, botinuţe. M-am simţit foarte mândră de mine:)). E-adevărat că au trecut ceva ani de când nu-mi mai doresc lucruri neapărat materiale, plus că niciodată nu mi-au plăcut extravaganţele astea de sărbătoare, cu vrafuri de cadouri ...

Mă înnebuneşte, vreau să zic. Pentru că, de câteva zile am început să scot la lumină, de prin cotloane de dulap, haine şi încălţăminte de mult uitate. Alaltaieri seara am purtat cu drag o bluză de pe vremea când eram a 10a (ah, ce vremuri!). Astă seară port o hăinuţă care datează tot cam de pe-atunci. Dacă îmi sunt încă bune, înseamnă că mi-am păstrat într-o oarecare măsură silueta:D. Vă pup, dragilor, seară de vineri plăcută! Tre' să zbor acum:).

Perfectă, dar trecută...

Ieri a fost ziua amintirilor. După ce-am scris aici, aseară m-am apucat, împreună cu Pitz, să depănăm amintiri, mai mult sau mai puţin amuzante. Cu ocazia asta, zeiţa cu picioare perfecte revine...

Smiling. Lots of talking, and laughing too. Some of us smoking. Enjoying the rare moments we get to spend together.

Hai, să vă aud acum, câţi dintre voi v-aţi mai amintit de acest eveniment de mare clasă?:))

În ultima leapşă onorată , adică acum vreo săptămână-două, dacă nu mă înşală memoria-mi de elefant, am promis că voi trata subiectul muzică . Aceasta se datorează, în primul rând, nervilor pe care mi-i cauzează felurite apariţii a unor aşa-zise vedete muzicale, şi în al doilea rând, pentru că puţine sunt persoanele care-mi cunosc marea-mi pasiune pentru muzică. Tot în cadrul lepşei, vă spuneam că obişnuiesc să cânt de la vârste fragede. Nu ştiu cine a fost prima persoană care mi-a inoculat microbul, dar ştiu sigur că pe la 4-5 ani bunica mea maternă mă învăţa să cânt romanţe, având ca instrument didactic o cărticică mică, şi destul de groasă, pe care o păstrez la loc de cinste până şi acum, intitulată "Amintiri, amintiri". Cărticica e cu mult mai bătrână decât mine, şi chiar de nu-mi mai amintesc multe din versurile învăţate atunci, va rămâne mereu în inima mea, şi nu voi ezita niciodată s-o deschid, atunci când avea-voi poftă de cântat! Deci da, n-am învăţat sa cânt cu Melc-...