Simplu, Oana

...la treburi serioase. Adică la ceea ce-mi trece mie prin cap, zi de zi, clipă de clipă. Nu ştiu cum reuşesc, dar de ceva vreme am prins talentul de a mă învineţi la orice atingere mai nu-ştiu-cum . Adică, să-mi pătez pielea cu numeroase echimoze , asta ca să folosim termeni elevaţi. E adevărat, îmi place movul, de orice nuanţă ar fi, ba chiar şi cutia-mi de chibrit (a se citi cameră ) este tot mov. Dar nu-mi place movul pe piele. Şi nici stadiile roş-vineţiu-gălbui prin care trec vânătăile odată cu scurgerea zilelor. Ţin minte că anul trecut, pe vremea banchetului, aveam vânătăi, una lângă alta, pe ambii genunchi, dobândite în urma unei căzături pe nişte bare de fier-beton, în curte. Şi nu din cauza faptului că sunt împiedicată, ci din a lui Maxxi, care se îmbârligase printre picioarele mele. Noroc cu fondul de ten, că am salvat aparenţele. Ei bine, acum, de câteva zile, nu pot purta fustă, pantaloni scurţi şi orice altceva ce lasă picioarele la vedere. Mă rog, aş putea să-mi ia...

Plănuit ieşire în aer liber (şi curat!) de ieri. Pus în aplicare cu începere azi, de la ora 9:00 am. Companie: bunica adoptivă, Luca ( il piccolo italiano vero ) şi Mihaela- proaspăt reîntorşi în ţară + Bubu. O maşină plină-ochi, deci. Sosire- ora 9:40 am. Bunicul ne aştepta la Dobârlău, cu chaisse-longue-uri întinse şi cafea proaspătă. With our bathing suits on . Bălăceală continuă, protecţie împotriva soarelui (pen' că deja am schimbat un strat de piele), explicaţii şi viziuni asupra lumii venite din partea lui Luca. Încă vreo câteva săptămâni petrecute în compania lui, şi în curând o să o luăm pe italiană. Şi nu el pe română, aşa cum ar fi normal. Îngheţată. Cea mai bună îngheţată. Savurată de la nivelul firului de iarbă. Grătar. De peşte- un crap mare, să ne-ajungă. Saramură sau cum s-o fi chemând, în termeni gastronomici, chestia aia ce conţine apă fierbinte, oţet, sare, cimbru şi alte mirodenii. Papa mult şi bun . Desert- căpşune proaspăt culese din straturile...

E drept- se întamplă să mai vărs un ibric de cafea, să calc lumea pe picioare în mod repetat, să scap pe jos câte-un coş cu scoici şi alte suveniruri marine, pe care mai apoi trebuie să le strâng de prin toate colţurile şi dedesubturile camerei. Să mă bâlbâi şi să tremur nu prea se întâmplă. Neah, că sunt Berbe(a)c(ă) şi am inima bună şi încăpăţânată cât pentru 20. Cum spuneam, şi geniile au mici scăpări. Dar nu eu constitui motivul acestui post. Ci dragii de asiguratori . Motto-ul lor ar trebui să fie " vrei nu vrei, tot la noi ajungi ", căci inevitabil, îţi expiră ba asigurarea la o maşină, ba la alta, ba casco-ul, ba asigurarea locuinţei. Mdea, până aici toate roz şi frumoase... pentru dumnealor, desigur. Să tot fie câteva zile bunicele de când umblam cu RCA-ul expirat. Că doar na, la cât de emportantă sunt, n-am timp. Plus că am impresia că expirase joia trecută, iar vineri am avut treabă, sâmbătă am fost la prăjit, duminică schlaffen, luni am fost şefă cu şantierul...

Acum vreo zece minute, în timp ce mă chinuiam să reuşesc să înghit ceva din farfuria plină cu mâncare ce tocmai îmi fusese servită, am luat hotărârea ca după ce trece s(tre)siunea sa mă duc să mă caut . La medic, ori să-mi fac analizele. E drept, de vreo 3 luni, trăiesc cel mai mare coşmar pe care îl poate trăi vreun om. De fapt, suntem 6 persoane care trăim acelaşi coşmar, şi numai noi ştim cum şi ce facem ca să mergem mai departe, cu capul sus, şi cu aparenţele de rigoare ca faţadă a tuturor problemelor. În fine, cred că de la asta mi se trag toate. De câteva zile observ că am devenit extrem, dar extrem de împiedicată. Unde mai pui că mi-am pierdut pofta de mâncare. Eu, cea care mânca de câte 10 ori într-o zi. De împiedicată, n-am fost de când mă ştiu, sau am fost, dar în limitele normalului... Adică, hai o dată la un an de zile, mai scap ceva din mână, mai calc pe cineva pe-un picior sau mai ştiu eu ce altă minunăţie, dar de vreo câteva zile, dau în foc cafeaua de dimineaţă, apoi,...