Simplu, Oana

Cu ochii doar pe jumătate deschişi, cana de cafea-ntr-o mână şi lene în tot corpul... Acum vreun sfert de oră mă aflam în preajma radioului, setat pe un post... cel mai comercial şi cel mai "de succes" după spusele celor care dau din gură pe-acolo. Discutabilă chestiunea, dar nu mă pasionează deloc. Şiii, în emisiunea de dimineaţă, cu cei doi viteji la microfon, iată că o tipă mormăie nişte ştiri. Printre care se număra şi grozava performanţă a unui student din Bucureşti de a scrie cea mai lungă poezie din lume, alcătuită din fragmente de "cugetări" de pe Twitter, care rimează. Totul ok până aici. Daaar, celor doi destepţi şi viteji din studioul de emisie le vine să zică ceva ce credeau ei că va impresiona prin prezenţă de spirit, şi mai ales, prin nemarginita inteligenţă: "Hă, hă, hă... parcă cea mai lungă poezie era scrisă tot de un român, hă, hă, hă... Parcă Mihai Eminescu, daaa, bă, Eminescu, hă, hă, hă! Celălalt deştept: Hă, hă, hă, aşa-i că şi el tot pe ...

Am tot stat şi m-am gândit, de dimineaţă încoace, daca ar trebui sa postez, sau nu, ceva despre marele Eminescu... Dacă ar părea o făţărnicie, sau încă un mănunchi de rânduri aşternute de cineva care n-ar ajunge nici într-un milion de ani ca el. Şi, brusc mi-am dat seama că eu nu sunt unul din aceia care işi amintesc de Mihai doar de 15 Ianuarie, sau nici măcar atunci. Presupun că le datorez acest fapt, în mare parte, grozavilor oameni care, ani de-a rândul, au stat în faţa mea ca profesori de limba română. Lor le datorez faptul că am deschis o carte de poeme eminesciene nu doar atunci când a trebuit, ci şi atunci când aveam nevoie de o lectură de calitate şi eram în pană de idei. Am ajuns să iubesc Luceafărul, cu strofele sale interminabile, şi să plâng odată ce m-am aflat în faţa bustului său din Parcul Copou, într-o foarte frumoasă zi de astă-vară.