Simplu, Oana

Presupun că stau destul de bine cu memoria, dacă n-am pierdut şirul episoadelor din seria asta:D. 9 dimineaţa. Nu prea ştiu cum am parcurs drumul din Braşov şi până în Dobârlău, însă ştiu sigur că gropile ce-au devenit mai pronunţate de la ploaia de săptămâna trecută m-au trezit mai ceva decât o cană de cafea aromată. Trebuia să mergem să cumpărăm nişte produse din lapte de oaie, de la nişte consăteni (am prins gustul cuvântului ăstuia:) ) Opresc în faţa porţii respectivilor, papa se dă jos din maşină, eu rămân să moţăi în continuare, dar cu uşa deschisă, pentru ca aerul proaspăt de munte să mă poată, eventual, trezi. Papa se întâlneşte în faţa porţii cu un nene, un moşuleţ să zicem, şi intră împreună în curte. Tralala, număram gropile de pe drum şi norii de pe cer, când îl văd ieşind pe poartă pe moşuleţ, îl salut, că deh, aşa-i la noi, la ţară. Numaidecât, moşuleţul, care avea o faţă nespus de simpatică, îmi răspunde la salut, se apropie de maşină şi-mi zice: Sunteţi fata lui X? M...

Săptămâna trecută, vineri seară, cred, eram cu maman în oraş. Ne promenam, sau nici nu mai ştiu exact ce făceam, când zărim pe trotuarul opus două dame. Pe care le cunoşteam, of course . Una dintre ele o cunoştinţă a unei alte cunoştinţe a unei prietene de-ale lui maman . Aţi înţeles sper:D. Cealaltă- naşa, sau ceva de genul, a celei dintâi. Cunoştinţa asta complicată ne vede şi ea, ne salută, îi răspundem, o lasă pe cealaltă (pe care până să ne fi zărit o ţinea de braţ) baltă pe trotuar, traversează şi se îndreaptă către noi. Îmi zic în minte că i-o fi fost dor de noi, pentru că ştiam că e plecată prin ţările calde (eh, acum nu vă îmbulziţi gândindu-vă la palmieri jamaicani, ci rezumaţi-vă la Spania, Italia, din astea mai modestuţe). Ne pupă (vă daţi seama ce plăcere mi-a făcut, având în vedere că pot număra pe degete persoanele de care nu mi-e silă să le pup!) şi începe: Ce maaaare ai crescut, ce domnişoară te-ai făcut, ce frumoasă eşti, ce bluză ai, ce picioare, ce, ce, ce!!! Eu:...

Săptămâna trecută m-am tot hlizit când Tania mi-a povestit cum, mergând la Spitalul de Copii, pentru operaţie, cineva din personalul medical a întrebat-o dacă are 14 ani. A rămas uimit/ă să audă că e cu vreo 5-6 ani mai măricică. Ieri seară, la shopping cu maman , as usual. Într-un supermarket liniştit, după o vizită în prealabil la bunici. Printre rafturi, observăm o doamnă. Eu n-o mai văzusem de vreo 10 ani (imaginaţi-vă ce memorie de elefant am după atâta amar de vreme), maman o (re)întâlneşte periodic, căci madama e ceva inspector de firme, de autorizări şi alte alea. O salutăm, noi încântate, ea de asemenea, ne întrebăm reciproc de sănătate, maman o întreabă ce-i face progenitura. Ea răspunde că bine, e în vacanţă, e mare, are 18 ani (!!!). Eu îi zic că nu e aşa diferenţă mare între noi, doar 2 ani. Ea mă scrutează, îmi face o scurtă analiză din cap până-n vârful degetelor de la picioare, neîncrezătoare în spusele mele, şi aruncă bomba: " Dacă nu-mi spuneai, aş fi zis ...

Printre altele, ieri s-a terminat cu sesiunea. A trecut şi asta cum trec toate. Şi urmează altele şi mai grozave. Dar, stiţi voi vorba- noi să fim sănătoşi, şi criza să treacă, că-n rest ne descurcăm. Ceea ce mă intrigă mai mult e faptul a trecut deja un an de facultate. Dar asta e altă discuţie, pentru o altă dată. Ceea ce voiam de fapt să zic e că eu nu mai sunt eu. Sau cel puţin aşa cred unii, sau alţii, sau mai mulţi. Mă rog. Cert sau incert e faptul că Oana care scrie rândurile astea, sau Oana cu care vă întâlniţi pe stradă, nu e Oana-Oana. Nuuu, nu eu am înnebunit, ci alţii. Să vă zic de unde am scos chestia asta. Astăzi, de fericirea primei zile cu adevărat de vacanţă, mă trezesc pe la 7 (încep să îmi revin cu somnul, şi să nu mai fiu putoare), aranjez, sucesc, beau cafeaua, pe la 10 mă îmbrac, pornesc la shopping. Fericirea nu se poate trata decât cu şi mai multă fericire. După cum face toată lumea, ca să pornesc cu adevărat la shopping, trebuie să ies din casă. Şi cum nu...