Simplu, Oana

  După toata marea de păpădii, a rămas o mare... de puf...     Merii au înflorit ceva mai târziu decât în Braşov. Cu flori albe...    ...sau roz :)  O buruiană splendidă, pe care am descoperit-o anul trecut, chiar lângă troiţa din capătul uliţei care urcă spre cimitir.   Meri dalbi cât vezi cu ochii... ~ va urma ~

 De dimineaţă. Fosta carieră de piatră. La plimbare. Biserica din sat. Bubu, de veghe pe gard. Mama-model. ~ va urma ~

    Joi şi vineri am zburdat sub soare, îmbrăcată în pantaloni scurţi, şi încălţată încă în sandale, parcă având un simţământ că voi fi nevoită să le uit în străfundul dulapului până peste vreo cinci luni. Instinctul nu m-a înşelat, căci peste noapte am trecut de la sandale la cizme, şi n-a fost deloc complicat: puţine grade în aer, miros de iarnă adevărată, ploaie mocănească amestecată cu fulgi de zăpadă mari, şi multă, multă umezeală.   De două zile nu am ieşit din casă. Mă simt şi-aşa rău privind doar vremea de afară. Nu vreau încă să o simt. Am fugit de ea pentru că mi-a permis weekend-ul, şi m-am refugiat în citit, zăbovit în faţa unei farfurii cu pandişpan cu struguri de Recaş, alintat motanul şi vorbit domol cu oameni scumpi.   Mâine e luni, iar ziua de luni nu îmi permite să mai fug. Cu cizme sau fără, mâine începe o nouă săptămână, şi tare poftă mi-e să îi demonstrez vremii ăsteia mofturoase că eu sunt mai puternică decât ea.    Dragilor, acum,...

    De-abia astăzi, după două luni în care s-a instalat un haos în tot ceea am trăit şi făcut, pot spune că sunt pe deplin liniştită şi mulţumită. Ar fi prea mult de povestit, şi nici nu mai are rost acum. La fel cum am spus în postarea trecută, nu există lucru pe care să nu îl putem îndeplini, şi pentru asta am simţit nevoia unei pauze.   Pauză care s-a lăsat aşteptată până azi, din lipsă de timp.    A fost prima zi în care am simţit şi savurat toamna. Am avut timp să ascult vântul foşnind frunzele uscate, am avut timp să ascult păsările care au mai rămas pe aici, am avut timp să stau de vorbă la o cafea cu oameni care îmi sunt dragi, şi de care într-o oarecare măsură îmi era dor. Am avut timp să îmi alint pisica adoptivă, am avut plăcerea culinară a unei saramuri de crap la grătar, a unor nuci proaspete, şi a unei căni de lapte provenit tocmai de la văcuţa din fotografia de mai sus. Am avut timp să stau în iarbă, la soare, dar şi să îmi strâng recolta din gră...