Simplu, Oana

  Oricât de mult m-aş încăpăţâna cu optimismul meu legat de vara eternă, nu pot să nu recunosc că a venit deja toamna. Şi se simte.   De dimineaţă, roua e atât de groasă încât pare aproape brumă. Soarele răsare mai târziu, şi nu mai arde cu putere. Pădurea a început să îşi schimbe culoarea şi se joacă cu pete de arămiu şi galben. Norii se-mbulzesc, soarele dă din coate ca să îşi facă loc dintre ei, vântul foşneşte şi el prin pădurea din spatele casei. Curând se înserează, soarele nu mai ajunge la dealul acela mare, unde pasc văcuţele vara, ci se ascunde undeva mai aproape. Totul în jur devine rece, e nevoie de un pulover ca să mai zăboveşti prin curte.   Căpiţele adevărate sunt doar o amintire de-astă vară. Acum există doar nişte încercări de căpiţe, din otavă. Piliştea se colorează de la o zi la alta. Brânduşele de toamnă. Şi bucheţelul pe care l-am împărţit deja mai multor persoane dragi:) . 

  Roşcat cu multe picăţele aurii.   Un nene vecin şi o oaie. Plus o sculptură rurală în prim plan.     Piliştea, muntele din spatele casei, văzut din dealul cimitirului.    Dealul care nu mă lasă să dorm vara pe terasă de mult ce-mi place să-l privesc. Acum, toamna, printr-o fereastră mare dacă îl priveşti, pare un tablou.   Îmi pare rău că nu am apucat să fac fotografii cu o săptămână mai devreme, când toate pădurile din jur erau portocalii. Acum îmi pare rău că plouă, fiindcă până la sfârşitul săptămânii, toate culorile pe care le vedeţi mai sus vor dispărea. 

Oarecum speriată de avertismentele meteo pe care cam toate televiziunile le-au strigat în ultimele zile- cum că acesta ce tocmai s-a încheiat a fost ultimul weekend frumos (ultimul? Ultimul din toamnă, din an, din viaţă?!)- şi cum pe mine mă apucă dorul de ducă înspre locuri însorite, liniştite, şi populate doar de oameni civilizaţi, azi de dimineaţă am pornit hotărâţi înspre Dobârlău. Aveam planificaţi şi nişte musafiri (v-am zis că în curte n-am nimic cu ei) care ţineau cu tot dinadinsul să se preumble prin pădurile din jur, în căutare de ciuperci. N-aveam de gând să mă caţăr pe niciun coclaur, să-mi rup hainele prin fel de fel de arbuşti aplecaţi şi dornici să-mi scoată ochii, şi nici să culeg ceva ce în mod posibil m-ar fi putut otrăvi. Aşadar, toată dimineaţa mi-am petrecut-o împreună cu maman , în curte, grădinărind florile, tăind uscăturile, greblând nişte iarbă tunsă săptămâna trecută, şi făcând o minicăpiţă. În linişte. Doar linişte. Papa a făcut pe ghidul prin pădure- i-a ...

Dacă vreţi ca după o săptămână de muncă, să vă relaxaţi, să vedeţi nişte locuri frumoase, şi să respiraţi aerul îmbibat de mirosul frunzelor uscate de toamnă, vă recomand traseul Braşov-Buneşti. De nu vă veţi lăsa păcăliţi de pâlcurile de ceaţă întâlnite în cale, la o distanţă ce se parcurge uşor în timp de o oră (atenţie la radare, totuşi!), veţi ajunge la Mănăstirea Buneşti, ce poartă hramul Sf. Gheorghe. Ştiam de vreo 2-3 ani despre existenţa lăcaşului de cult, însă duminica trecută am fost pentru a nu ştiu câta oară invitată... şi n-am regretat că am dat curs invitaţiei. Situată într-o vale, la capătul unei şosele şerpuite (reabilitată, of course , de către CJ), mănăstirea (de maici) constă într-o bisericuţă superbă, înconjurată de chilii străjuite de nişte aranjamente florale aparte, toate extrem de bine întreţinute. De linişte... e linişte cât pentru tot Pamântul. Locul e rupt de lume, în jur sunt doar câteva dealuri, pe care s-ar putea să pască nişte oi. În rest, eşti doar tu şi...