Simplu, Oana

  Nu am fost niciodată prea apropiate. Mă iubea, o iubeam şi o respectam, îmi plăcea nespus prăjitura ei cu cremă de lămâie şi glazură de zahăr ars, dar care nu ţi se lipea niciodată de măsele. Îmi plăcea cum gătea, deşi toate mâncărurile ei erau dietetice, din pricina multor boli de care suferea.   Nu am auzit-o niciodată ridicând vocea. Nu am auzit-o niciodată certându-se. Era prea blândă ca să fie în stare de aşa ceva. În schimb, am admirat-o mereu pentru lupta cu moara de vânt de lângă ea.    Poate ca au existat momente în care am constatat că era mai afectuoasă cu celălalt nepot al său decât cu mine. Deşi eram verişori buni, deci egali. Poate pentru că el a fost mai răsfăţat, a reuşit să îi cunoască şi laturile pe care eu nu le-am întrepătruns pană la paisprezece ani.   De când am pierdut-o- în ianuarie vor fi nouă ani- nu am mai intrat în casa ei. Am vrut să mi-o amintesc mereu acolo, înconjurată de lucrurile minuscule cu care se ocupa cu atâta înde...

  De câteva luni, mai precis de pe la începutul lunii septembrie, când ajunsesem într-un moment de tensiune maximă, din care n-am crezut să mai scap vreodată (ca să vă închipuiţi starea, imaginaţi-vă câteva chingi care să vă strângă, tare de tot, trupul, mintea şi sufletul), mă simt protejată de o minune. Minunea cu pricina mi-a ieşit în cale în ziua apogeului stării de tensiune, în care mi se parea că nu mai pot merge înainte, dar nu mai pot nici da înapoi, o zi pe care nu cred că o să o uit prea curând. A fost ceea ce poate unii numesc semn divin. A fost o mână care m-a ajutat să mă ridic, o chemare ca o îmbrăţişare, o privire care mi-a ramas şi astăzi întiparită în minte, a fost ceva, ceva minunat, care mă face să mă întorc în fiecare săptămână, în acelaşi loc unde am întâlnit-o pentru prima dată. Şi, de fiecare dată, îmi oferă acelaşi ajutor, îmi împlineşte visuri ce pot părea minuscule, sau absurde, sau cum mai vreţi voi, de-ar fi spuse cu voce tare.    Pentru aceste...