Simplu, Oana

  Într-o ţară în care nimeni nu mai învesteşte nimic în educaţie, care a apucat-o pe un trend descendent, care pare să nu mai poată fi întors, toată lumea se miră de rata (ne)promovabilităţii la BAC.     Eu am susţinut examenul de BAC în urmă cu doi ani. N-a fost o joacă, precum a fost anul acesta, în urma "reformei" marca Funeriu. Am dat şase examene, dintre care patru scrise. Asta după ce am urmat un colegiu naţional, la profil uman, pe care l-am savurat timp de patru ani, unde am avut colegi frumoşi, împreună cu care am format cea mai bună clasă din liceu, şi profesori excelenţi, pe care i-am iubit pur şi simplu. Am purtat şi uniformă,( pe care, recunosc, am detestat-o) din care păstrez şi voi păstra mereu sacoul cu matricolă. N-a existat zi în care să nu mă duc cu plăcere la şcoală. Când privesc înapoi, parcă şi de orele de limba latină, care ne dădea tuturor dureri de cap, îmi e dor. De engleză nu mai vorbesc- am mâncat-o, respirat-o şi visat-o vreme de patru ani m...

Copiii noştri... se consideră exploataţi de către părinţi atunci când sunt rugaţi să ducă resturile menajere la pubela de la capătul blocului. Se simt bătuţi la cap atunci când sunt întrebaţi dacă şi-au făcut temele pentru ziua următoare, sau dacă şi-au învăţat lecţiile. Şi, în aceste cazuri, preferă să bată ţurca, pe româneşte spus. Găsesc că e mult mai uşor să umble fară scop pe străzi, să mâzgălească ziduri, să arunce cu corcoduşe după bătrâni (am văzut sceneta astă-vară), să înjure băgându-şi şi scotându-şi organe, şi trimiţându-se unii în mamele celorlalţi. Unde mai pui că literatura este ceva desuet- Internetul este baza!- de teatru sau balet n-au auzit nicicând- sunt nişte termeni la fel de vetuşti ca şi bunicii lor. Şcoală nu trebuie prea multă, căci părinţii oricum nu vor să-i facă nici medici, nici avocaţi- asta mi-a spus o cunoştinţă, cu ani în urmă, când fiul său picase examenul de capacitate. Şi unii se mai miră că fetiţele de grădiniţă, la întrebarea "Ce vrei să d...

La cateva luni, incepem sa gangurim, apoi sa rontaim fel de fel de lucrusoare, dintre cele mai ciudate (in cazul meu, un mielusel de cauciuc) ca sa ne scarpinam gingiile din care isi fac aparitia primii dintisori... Incepem sa pasim, sarim din patuturi, facem nazbatii (eu mancam frunze de ficus si perete...). Mai trec cativa ani, si vine vremea sa ne adaptam unui colectiv, si primul loc in care incepem socializarea propriu-zisa e gradinita... Nu am prea multe amintiri relevante din perioada aceea- exceptand faptul ca mi-am pictat, plina de talent, uniforma, mai exact sortuletul acela dintr-un material ce mi se parea, si imi pare si acum, destul de ciudat... N-am fost genul de copil, si tin minte ca multi oameni ma condamnau pe vremea aia, care sa isi petrece timpul in fata blocului... La noi, la romani, cred ca a devenit o adevarata mentalitate, dar si o mondenitate sa pierzi timpul aiurea, cu diverse grupari, mai mult sau mai putin huliganice, mancand seminte sau batand pur si simplu ...