Simplu, Oana

  Oricât de mult m-aş încăpăţâna cu optimismul meu legat de vara eternă, nu pot să nu recunosc că a venit deja toamna. Şi se simte.   De dimineaţă, roua e atât de groasă încât pare aproape brumă. Soarele răsare mai târziu, şi nu mai arde cu putere. Pădurea a început să îşi schimbe culoarea şi se joacă cu pete de arămiu şi galben. Norii se-mbulzesc, soarele dă din coate ca să îşi facă loc dintre ei, vântul foşneşte şi el prin pădurea din spatele casei. Curând se înserează, soarele nu mai ajunge la dealul acela mare, unde pasc văcuţele vara, ci se ascunde undeva mai aproape. Totul în jur devine rece, e nevoie de un pulover ca să mai zăboveşti prin curte.   Căpiţele adevărate sunt doar o amintire de-astă vară. Acum există doar nişte încercări de căpiţe, din otavă. Piliştea se colorează de la o zi la alta. Brânduşele de toamnă. Şi bucheţelul pe care l-am împărţit deja mai multor persoane dragi:) . 

  Îmi cer scuze că nu am mai avut timp să revin cu partea a treia din pastelul foto de toamnă, însă săptămâna asta s-a întâmplat ceva extrem de urât, despre care nu sunt pregătită încă să scriu. Un om pe care l-am iubit tare mult a încheiat socotelile cu lumea asta, şi încă îi simt dispariţia ca pe ceva de neconceput, mai apăsător decât un bolovan pe suflet.   Revenind la scopul pastelului, şi anume acela de a vă încânta pe voi, şi de a mă distrage pe mine de la cele întâmplate în ultima vreme... El e Rocky, cel mai Saint Bernard dintre toate potăile din sat :)  Prin sârma ghimpată.   Auriu.   Eh, hai să vedem şi toamna din Braşov, că poate până mâine dimineaţă se scutură şi ce a mai rămas din ea.

  Pentru că nu mă pricep la versuri, şi cu atât mai puţin la pasteluri, vă arăt nişte fotografii făcute în weekend-ul ce tocmai a trecut, ca să vedeţi ce norocoasă sunt. De ce norocoasă? Pentru că sunt făcute în locul unde mă simt cel mai acasă .        Dealurile din faţa casei, cu un amestec perfect de conifere şi foioase multicolore.   The Cat(s) on the hot tin roof.     Chiar dacă e octombrie târziu, munca la câmp nu s-a încheiat.       Bobocii de astă-primăvară s-au transformat în răţuşte în toată regula :)   Am mers, şi am mers îndelung pe o uliţă din sat, până în locul unde ştiam eu că sunt brânduşe până toamna târziu, şi, iată-le! Nu multe, e drept, însă movul lor şi culorile Piliştei din fundal fac să merite tot efortul.   Partea a doua a pastelului foto o păstrez pentru mâine, ca să mai avem cu ce ne clăti ochii, bine?

  Roşcat cu multe picăţele aurii.   Un nene vecin şi o oaie. Plus o sculptură rurală în prim plan.     Piliştea, muntele din spatele casei, văzut din dealul cimitirului.    Dealul care nu mă lasă să dorm vara pe terasă de mult ce-mi place să-l privesc. Acum, toamna, printr-o fereastră mare dacă îl priveşti, pare un tablou.   Îmi pare rău că nu am apucat să fac fotografii cu o săptămână mai devreme, când toate pădurile din jur erau portocalii. Acum îmi pare rău că plouă, fiindcă până la sfârşitul săptămânii, toate culorile pe care le vedeţi mai sus vor dispărea. 

    Frunzele pot fi cel mai bun mediator.

Anul trecut, pe vremea asta, toamna plecase deja, cu frunze cu tot. Rămăseseră doar copaci golaşi, ce parcă aşteptau zăpada să-i îmbrace. Ieri am avut ocazia să mă plimb pe o straduţă a Braşovului (din păcate, n-am avut şi camera foto), unde toamna era încă absolut splendidă, şi de unde am cules un bucheţel de frunze colorate (şi ce dacă unii vor spune că făceau asta pe vremea când erau în şcoala generală?!), pe care le-am aşezat frumos, într-un bol cu pietricele de pe birou. Dacă tot e weekend, vă recomand, dacă nu să zăboviţi, măcar să priviţi, în trecere, Parcul Central. Prin natura lui, e un aranjament artificial , însă toamna şi-a pus o amprentă atât de... naturală asupra-i, încât nu poate fi decât încântător ochiului. E ultima zi de octombrie, şi probabil că mulţi dintre noi se gândesc cum şi când o fi trecut şi luna asta, sau la faptul că au mai rămas doar două luni până vom încheia orice socoteli şi cu anul acesta. Nu ştiu dacă e ceva bun sau rău, dar atâta vreme cât trecer...

La umbra unui măr bătrân, din care, la intervale de câteva minute, mai cădea câte-un măr roşu-aprins, pocnind şi crăpându-se în iarba de la poalele pomului. Pădurea e mai colorată ca niciodată. Mi-aş petrece o săptămână întreagă, moţăind la amiază în iarbă, doar pentru a mă trezi în faţa ochilor cu nuanţele-i ce se amestecă. Din curtea unor vecini. Îmi pare că nu s-au inventat cuvintele care să fie îndeajuns de iscusite incât să poată descrie splendoarea unei astfel de picturi de toamnă, şi nici senzaţia pe care ţi-o conferă contemplarea ei. Desertul meu pe ziua de ieri. În weekend au fost 25 de grade, care au reînviat speranţa, au pus la colţ cizmele, şi au readus în atenţia mea papuceii comozi, tricourile, şi blugii suflecaţi (pentru că n-am crezut că va fi chiar atât de cald).

Ok, dacă e necesar, o spun şi eu: Guvernul- piticot a picat. Zic eu, a primit fix ce-a meritat, după cele 8 luni de mandat. Moţiunea de cenzură a constituit subiectul zilei, în ziare, la teve , pe stradă, la radio, cred că şi în Cosmos. Şi tocmai din acest motiv, n-o sa pălăvrăgesc şi eu, aici, pe aceeaşi temă. Pentru că astăzi s-au întâmplat lucruri mult mai importante. Ştiam eu că toamna e un anotimp amăgitor. Acum e, peste o zi nu mai e. Azi, de pe coama Tâmpei au dispărut frunzele. Frunzele acelea perfect colorate, în nuanţe ideal îmbinate. Vântul le-a plimbat prin aer, le-a izbit de ferestre, de vitrine, de parbrize. Ploaia le-a condamnat la putrezire, lipindu-le de asfalt. Tălpile pantofilor le-au călcat, îngropând poezia toamnei. De-acum, au mai rămas doar crengi goale. Tot azi, am făcut ordine în garderobă. Ca de nenumărate alte ori, am ajuns la concluzia că am prea multe haine. Şi că, implicit, acest fapt mă face să întârzii minute în şir, ori de câte ori trebuie s...

Oarecum speriată de avertismentele meteo pe care cam toate televiziunile le-au strigat în ultimele zile- cum că acesta ce tocmai s-a încheiat a fost ultimul weekend frumos (ultimul? Ultimul din toamnă, din an, din viaţă?!)- şi cum pe mine mă apucă dorul de ducă înspre locuri însorite, liniştite, şi populate doar de oameni civilizaţi, azi de dimineaţă am pornit hotărâţi înspre Dobârlău. Aveam planificaţi şi nişte musafiri (v-am zis că în curte n-am nimic cu ei) care ţineau cu tot dinadinsul să se preumble prin pădurile din jur, în căutare de ciuperci. N-aveam de gând să mă caţăr pe niciun coclaur, să-mi rup hainele prin fel de fel de arbuşti aplecaţi şi dornici să-mi scoată ochii, şi nici să culeg ceva ce în mod posibil m-ar fi putut otrăvi. Aşadar, toată dimineaţa mi-am petrecut-o împreună cu maman , în curte, grădinărind florile, tăind uscăturile, greblând nişte iarbă tunsă săptămâna trecută, şi făcând o minicăpiţă. În linişte. Doar linişte. Papa a făcut pe ghidul prin pădure- i-a ...

Fetele astea mi-au amintit de colajele cu frunze, de la orele de desen, din clasele primare. P.S. Nu vi se pare că au mai rămas extrem de puţini copii normali? Nu v-aş întreba, dar eu mă îngrozesc de ceea ce îi văd făcând, respectiv aud rostind, fie pe stradă, fie în parcul de sub geamul meu.

Am o stare indescriptibila... Nu mai am notiunea timpului- azi e luni, maine e vineri... Ce Dumnezeu, oare chiar am innebunit in astea 3 luni, in care n-am avut nicio activitate stabila??? Astia zic ca a inceput weekend-ul... Ciudat... Ar trebui ca lumea sa aiba pofta de viata, dar nu... Vremea ne impune o letargie- si-a spus ca au fost vreo 2 zile in care am vazut si noi Soarele sus pe cer, si am mai aruncat un pulover de pe noi, nu se mai poate- trebuie neaparat inca vreo luna de ploi plictisite, strazi ude, nori pana pe pamant si temperaturi de -10 grade... Incalzire globala, bla, bla, we know already... Intrebarea-cheie e "Unde e vara pe care meteorologii ne promiteau prin iulie ca va dura pana in octombrie?" ... Daca cineva o gaseste, spuneti-i sa ne mai trimita cateva grade cu+, pentru ca marii "experti" au anuntat deja lapovita si ninsoare la munte... Great- dupa ce totul e groaznic, zapada mai lipseste, lanturi antiderapante si sacul cu nisip dupa noi... Nu ...

E pentru prima data, dupa 12 ani de zile, cand nu ma gandesc ca maine incepe scoala... Nu stiu daca ar trebui sa ma bucur... Dar oricum, nu ma pot bucura- mi-as fi dorit din tot sufletul, si nu mint cu nimic, sa fi putut sa mai stau macar un an in scoala... Sa mai stau cu Pesi in banca noastra, sa mai radem ca doua zapacite, sa mancam "furseci" si alte alea... Gata cu sentimentalismele... O data cu venirea toamnei, ceva schimbari s-au produs in atmosfera... Pe langa aerul ce deja miroase a iarna seara, in special, aseara am simtit pentru prima data in anul acesta fosnet de frunze uscate sub picioare... Aglomerate sub niste banci, si pe o alee stramta dintre blocuri, batute de vantul ce le risipea izul de uscaciune, zdrobite apoi de pasi, sub greutatea trupurilor ce-si croiau drum prin mijlocul lor... A avut farmec, si pot spune ca se compara cu sentimentul acela de incantare pe care il ai primavara, cand invie prima musca- cand ai certitudinea ca vine caldura... Frunzele cazu...