Simplu, Oana

  Zilele astea cred că se împlinesc trei săptămâni de când tot încerc să scriu. Să îţi scriu. Despre cum (încă) te caut.   Caut o poză, o melodie, un parfum, sau ceva, oricât de mic, care să-mi amintească de tine. Nu le mai găsesc, nu atâtea câte aş vrea, pentru că timpul a avut grijă să le ascundă. Pentru că nu a reuşit niciodată să le şteargă.   În aproape fiecare seară din săptămânile acestea trei mi-am amintit câte un loc sau câte un apus, din cele pe care nimeni şi nimic nu le va putea ascunde. Pentru că ele sunt încă acolo, şi le pot căuta oricând. Anul trecut am promis că voi merge să mai văd un apus acolo. Nu m-am putut ţine de cuvânt. Am avut norocul că a plouat cu găleata în amurgul acela de primăvară, altfel toţi trecătorii plimbăreţi m-ar fi putut admira cu rimelul curs în şiroaie negre, până la bărbie.   A trecut mult de când serile erau atât de frumoase încât a doua zi, când mă trezeam, credeam că totul fusese doar un vis.   AVSMFOSDM,  ...

  Nici n-a venit bine frigul, şi eu deja sunt ipohondră. Azi am băut ceai fierbinte cu multă lămâie, şi am înghiţit pastile. Da, de teama unei răceli. Şi parcă simt nişte cuie în gât, deşi nu obişnuiesc să-mi fac de cap cu prea multă îngheţată ori băuturi reci, pentru că ştiu ce m-ar aştepta cu amigdalele.   Pe cât a fost de frumos săptămâna trecută, pe-atât de urât e acum. Plouă fără întrerupere de câteva ore bune, aerul e umed, însă pereţii casei conservă încă plăcuta căldură a zilelor trecute, în pofida ferestrelor mai mereu deschise. Azi am fost nevoită să port pantofi, şi m-am ales cu o bătătură de toată frumuseţea; haine, în mai multe straturi decât zilele trecute, şi umbrelă. Urăsc umbrelele. Urăsc să port umbrelă- e ca şi cum aş chema ploaia.   Lumea arăta destul de amuzant astăzi- o individă avea o fustă lungă, din in, şi cizme de iarnă, tip bocanc, cu picioarele albe şi goale. Mai toată lumea purta câte-o fustă sau câte-o pereche de pantaloni flu-flu, asezonat...

Asta seara s-a deschis o rana. Cea mai urata din ultimul an. Dupa o zi atat de draguta, cu pregatiri pentru Sarbatori, de ce trebuia?! PS. Stie cineva ce s-a intamplat cu diacriticele mele? Le-am pierdut, cred, prin zapada... Update : Presupun că tot ceea ce s-a întâmplat, sau nu, un pic mai devreme era un rău necesar. Un rău de care mă temeam de câteva luni bune, şi care mi-a stricat bună parte din toată veselia Sărbătorilor, pe care începusem să o împart în stânga şi în dreapta. Îi urăsc pe toţi oamenii răi, pentru că îmi fac riduri, cearcăne, pentru că mă provoacă la ceartă, pentru că nu înţeleg unele lucruri nici spuse în tătăreşte; îi urăsc pe cei care nu ştiu să facă alegeri inspirate, comîţând cele mai regretabile şi cauzatoare de suferinţă greşeli. PS. Mi-am recuperat diacriticele.

Să tot fie deja câteva zeci de minute de când stau afundată în fotoliu, cu şalul mov înfăşurat în juru-mi, cu picioarele agăţate pe caloriferul fierbinte, şi privesc steagul de pe Tâmpa, cum se agită în bătaia vântului tăios de noiembrie. Am zis noiembrie, am zis vânt. La noi, până acum vreun an, sau doi, nu bătea vântul. Cu atât mai puţin iarna. De-am fi fost la mare înţelegeam, dar vânt să te ia de pe picioare la Braşov, asta n-aş fi crezut. Da' pân' la urmă nu înţeleg de ce mă mai întreb nişte chestii care se întâmplă fără ca eu să am puterea de a le pune la loc, sau a le păstra aşa cum le ştiam. Vântul de azi a pustiit toate frunzele ce mai rămăseseră spânzurate de crengile copacilor, a zburat gunoaiele de pe străzi, a înecat respiraţia oamenilor, i-a făcut să se baricadeze, benevol, în case. În categoria celor care au fugit de vânt astăzi mă încadrez şi eu. (Am făcut ce-am făcut, şi tot de vânt m-am legat!) Nu voiam să vorbesc despre vânt, şi nici despre frig, deş...