Simplu, Oana

  Înţeleg că e criză, înţeleg că firmele nu mai au clienţii de odinioară, înţeleg că angajaţii care le-au mai rămas trebuie să întreprindă ceva ca să îşi merite salariul, însă nu înţeleg de ce trebuie să deranjeze oamenii care chiar muncesc.   De 1-2 ori pe zi primesc câte un telefon, de la câte un domnişor sau domnişoară, cu glas mieros şi bunăvoinţă debordantă, care mă întreabă de toate, numai de sănătate nu. Dacă nu vreau contracte de telefonie, dacă nu vreau să călătoresc pe Lună, dacă nu mă interesează să cumpăr maşini, şi altele.   Inţeleg să îţi faci reclamă, dar fă-o la tv, în publicaţii scrise, pe mash-uri, aşterne-ţi faţa pe blocuri sau pe străzi, dar NU MĂ STRESA LA TELEFON.   De asemenea înţeleg că eu, atunci când am nevoie de un serviciu, să îl caut singură. Dacă îmi trebuie contract de telefonie, mă duc la sucursala companiei de telefonie, dacă îmi trebuie maşină, o caut la reprezentanţa dealer-ului.    De departe cei mai agasanţi cu ...

  Am cei mai tari vecini. Îi apucă ascultatul manelelor, ţipatul şi aruncatul obiectelor prin casă taman când mă aflu pe tărâmul ştiinţei, luptându-mă cu cele 600 de pagini de Teoria obligaţiilor.      Azi am primit nişte piersici. A fost cel mai inspirat cadou din ultima vreme, însă nu m-am putut atinge de ele, pentru că odată ajunse în contact cu dinţii par pietre mai degrabă decât fructe coapte. Mi-e dor de piersicile neaoş româneşti, crescute pe drumul de Constanţa, şi de cele cumpărate de la Chişinău, din care maman făcea cel mai bun compot.   Aseară am făcut salam de biscuiţi. Cel de-al doilea în decurs de o săptămână. La noi în casă nu s-a făcut niciodată aşa ceva, şi mă rog de când eram mică de maman să-mi facă. În cel de aseară am pus şi vişine din dulceaţă, şi bucăţele de nuci. A ieşit mmiaamm-mmiaaamm, o să îi fac poză ca să vedeţi şi voi ce talent în bucătărie am ajuns- chipurile.      Mi-e dor de soare. În weekend voi recupera cel...

A inceput ca o lipsa de preocupare, in februarie, intr-o zi de 14, catusi de putin semnificativa pentru mine... Tania m-a intrebat ce-mi veni sa imi fac blog... Iar eu i-am raspuns ca vreau sa postez cate ceva, ori de cate ori am inspiratia si cheful, ca sa vad cate se vor strange pana la BAC... Insa nu mi-am inchipuit in acel moment ca azi, 22 Iunie, se vor implini 100 de blog entry-uri... A continuat, la inceput, ca o mini-culegere de poezii de suflet... In care m-am regasit in acel moment, in care, probabil s-au regasit si unii dintre voi, avand in vedere ca uneori chiar imi spuneati ca ati plans citindu-le... Apoi, am prins curaj, si am inceput sa-mi scriu propriile randuri... Despre viata la oras, la tara, despre fiintele pe care le iubesc, "in speta" Bubu si Super Maxx... Am pomenit glodul Dobarlaului, ulitele lui, iarba, florile de primavara, zilele de luni cu febra musculara, care urmau unor zile de weekend fantastic de relaxante... In contrast, am mentionat detaliile...