Despre cei şapte ani de acasă
Cum de-ajungem să ne naştem, asta-i clar, sau cel puţin aşa ar trebui să fie. Cum creştem- şi-asta e relativ simplu- cu mâncare bună, stil de viaţă sănătos, şi părinţi care să aibă grijă de noi. Cum trecem prin etapele vieţii, cum suntem educaţi, şi cum ne autoeducăm- asta-i greu. Sau complicat. Pentru că a educa un copil nu înseamnă doar a-l duce dimineaţă de dimineaţă la grădiniţă, şi, mai târziu, la şcoală. Trebuie, în primul rând, să îl modelezi în aşa fel încât să înceapă să înţeleagă dichisurile lumii, mecanismele ei, binele, răul, şi, cel mai important, oamenii ce o alcătuiesc. În cazul meu (şi de data asta sunt cel mai la îndemână subiect), până la aproximativa vârstă de 5 ani, bunicii au fost cel mai aproape de mine, de dimineaţa şi până seara. Asta nu pentru că am avut nişte părinţi iresponsabili, ci pentru că viaţa de prinţesă presupune şi eforturi şi muncă. Nu zic că a a fost rău. Ba chiar deloc. Poate că unii vor spune că bunicii sunt demodaţi, însă eu zic că tocmai conser...