Simplu, Oana

  Nu v-aţi întrebat niciodată: are cineva dreptul să îşi bată joc de timpul vostru? Să vă calce în picioare minutele, orele sau zilele în care v-aţi fi putut ocupa mintea sau sufletul cu altceva sau cu altcineva?   Are vreo funcţionară nesimţită dreptul să vă calce în picioare un sfert, o jumătate de oră, când voi staţi la coadă ca să plătiţi ceva, iar ea stă şi se uită la pantofii de pe un site, de pe calculatorul de la serviciu, nepăsându-i ca voi o vedeţi?   N-am da orice ca să mai avem acel sfert de oră cu o persoană, două, trei, pe care le iubim atât de mult, dar care au dispărut de lângă noi? Şi de care ne zgândăreşte un dor de-am fi în stare să alergăm de-a lungul şi de-a latul Pământului doar ca să îl avem din nou, pentru un minut lângă noi.      Astăzi, şi nu doar astăzi, ci şi acum vreo două zile, s-a întâmplat ca dintr-o pricină fără vreo importanţă prea mare, să fiu nevoită să pierd câteva ore, aşa, degeaba, doar pentru că unor persoane...

  Nu mai prea am timp să scriu aici din pricina faptului că scriu în altă parte. Adică în lucrarea de licenţă. Scriu, traduc, iar scriu, numai eu înţeleg ce mai fac şi cum mai încropesc fraze. Promit că în maxim două săptămâni revin tare pe poziţii.   Până atunci, delectaţi-vă şi cumpăraţi ceva de purtat primăvara asta de AICI :)

  Încă de când erau doar patru la număr, şi eram de-abia în aprilie, mă tot gândeam când o fi trecut atâta timp din anul acesta.    Acum vreo două săptămâni discutam cu un coleg de facultate aceeaşi chestie, iar ieri, la coafor, nişte tanti discutau şi ele tot despre timpul ăsta care curge parcă mai repede ca niciodată.   Cel mai interesant mi se pare că sâmbătă am vorbit cu un nene să vină să-mi excaveze nişte pamânt şi să-mi mute nişte pietriş prin curte, şi am stabilit că ne auzim miercuri. Astăzi nu-mi venea să cred că trebuie să îl sun deja...   Partea cea mai proastă e ploaia de afară, care mă cam împiedică să îmi mut pietrişul şi să umplu nişte şanţuri cu pământ, ca după aceea să pot ara o bucată de grădină, ca să pot semăna toate cele trebuincioase în gradină. Răsadurile de roşii stau şi acum cuminţi şi destul de mărişoare deja, pe pervazul ferestrei, şi dimineaţa, atunci când le deschid fereastra, că să se aclimatizeze, au mireasma aceea plăcută de roşi...

Iniţial, aş fi zis că pauzele astea, de la Împărăţie citire, dăunează grav sănătăţii. Atât din punct de vedere fizic, cât şi mintal. Da' astăzi am reanalizat problema şi m-am sucit. E bună pauza, atâta vreme cât nu petreci prea mult timp mutându-te dintr-un pat în altul, cu telecomanda în mână, şi castronul de fistic alături. E bună pentru că îţi dă şansa să te refugiezi într-o carte bună, pe care, printre atâtea tabieturi zilnice, uiţi poate să o mai incluzi. E bine pentru că ai timp de cumpărături în tihnă. Azi, am intrat, pentru prima dată, cred, în ultimul an, în Carrefour. Cu toate "sistematizările" din interior, tot nu-mi place. E aceeaşi îmbulzeală care miroase urât, aceleaşi figuri care îmi displac, aceiaşi paznici slinoşi care se cred boşii Universului. E bine totuşi că n-am prins rând la casă. N-aş fi intrat în veci, dar mi-era în drum, fiindcă a trebuit să mă duc după nişte balamale la Mobexpert. Apropo, dacă aveţi timp, daţi o fugă şi cumpăraţi/admiraţi ...

Anul trecut, pe vremea asta, toamna plecase deja, cu frunze cu tot. Rămăseseră doar copaci golaşi, ce parcă aşteptau zăpada să-i îmbrace. Ieri am avut ocazia să mă plimb pe o straduţă a Braşovului (din păcate, n-am avut şi camera foto), unde toamna era încă absolut splendidă, şi de unde am cules un bucheţel de frunze colorate (şi ce dacă unii vor spune că făceau asta pe vremea când erau în şcoala generală?!), pe care le-am aşezat frumos, într-un bol cu pietricele de pe birou. Dacă tot e weekend, vă recomand, dacă nu să zăboviţi, măcar să priviţi, în trecere, Parcul Central. Prin natura lui, e un aranjament artificial , însă toamna şi-a pus o amprentă atât de... naturală asupra-i, încât nu poate fi decât încântător ochiului. E ultima zi de octombrie, şi probabil că mulţi dintre noi se gândesc cum şi când o fi trecut şi luna asta, sau la faptul că au mai rămas doar două luni până vom încheia orice socoteli şi cu anul acesta. Nu ştiu dacă e ceva bun sau rău, dar atâta vreme cât trecer...

Ori de câte ori privesc în jur şi văd doar lume îmbufnată, îngândurată, fie din cauza grijilor, fie din cauza asteniei de toamnă , nu mă pot abţine să nu îmi zic, în sine, că oamenii aceştia nu au timp să se uite în jur. Îmi povestea bunicul meu adoptiv, cum, odată, pentru că fusese ajutat la nu-ştiu-exact-ce-anume de către un vecin, l-a invitat pe acesta să mai zăbovească un pic la un pahar de vorbă, în curte. I-a oferit un chaisse-longue, şi, după ce a studiat preţ de câteva minute peisajul ce i se aşternea în faţa ochilor, domnul vecin a exclamat: Ce pădure frumoasă e pe dealul din faţa noastră! Nici n-am apucat s-o văd până acum ... Da, sunt vorbe spuse de un domn trecut binişor de patruzecişiceva de ani. Aţi văzut, sper, aici destule poze de la Dobârlău încât să vă daţi seama ce a pierdut. Pe stradă, lumea merge cu capetele plecate. E drept că trebuie, din când în când, să mai priveşti şi pavajul străzii pe care mergi, pentru că nu ştii niciodată în ce minunăţii îţi poţi rupe ...

Dacă-n vreuna din zilele astea vedeţi vreo nebună ciufulită, nemachiată, încăţată cu un pantof cu toc de-o culoare, şi-un altul de-o alta, dar fără toc, cu o geantă agăţată de umăr, cu telefonu-ntr-o mână şi cheile-ntr-alta, să ştiţi că-s Eu, Oana . (I know I ain't God, but at least I show myself some respect by capitalizing the "e" in Eu:D). Maman a plecat şi m-a lăsat cu fundu-n baltă. Noroc că nu-s rechini în bălţi, că altfel nu ştiu ce s-ar fi ales de mine. De două zile am cearcăne albastre, mănânc precum o spartă, deşi, în concret, în casă nu prea mai e nimic de mâncare, scriu, plătesc, mă sucesc, fac cumpărături, le zâmbesc vecinilor când mi se adresează cu apelativul " frumoaso ", pregătesc pacheţele cu dulciuri şi te-miri-ce mărunţişuri de-ale gurii, termosuri cu compot de mere culese din grădina vecinilor. Ce-am mai făcut? Am apucat să dorm. Dar doar câteva ore, azi-noapte, căci de somn după-amiaza nici nu mai încape problema. Am vorbit ca disperat...

Satula de toate noutatile care nu-mi spun nimic, sau aproape nimic- ca sa nu fiu chiar absurda, astept sa vina acea zi din saptamana, in care sa fac escapada catre vechi... Catre vechii oameni din viata mea, care nu se vor demoda niciodata, catre lucrurile pe care le consider inteligente de discutat, si locurile in care ne pierdem orele cu imensa placere... Fara sa exagerez, am doar cativa oameni, care imi sunt alaturi si pe care stiu ca pot conta neconditionat, indiferent daca mi-e bine sau rau, daca am chef sa plang sau sa rad... Si azi, m-am bucurat sa stiu ca si cineva dintre acestia duce dorul tuturor momentelor frumoase pe care le-am trait impreuna, dar pe care le-am apreciat la adevarata valoare cam tarziu... Nu e nimic mai frumos sa te pierzi pur si simplu, in timp si spatiu... Sa te simti din nou "ca pe vremuri", in perioada noastra de glorie... Pentru ca ceea ce e acum e doar o modalitate de imbatranire fortata a spiritului nostru- prin oboseala, prin banalitate... ...

Mai sunt 55 de zile din an, daca nu ma insel cu matematica asta la care nu m-am priceput niciodata... N-am mai iesit pe strada la o ora atat de matinala cum am facut-o azi, inca de cand eram a 12a... Ora matinala insemnand 7... 7 dimineata... Nu-mi place trezitul de la 6- am crezut ca am terminat o data pentru totdeauna... A fost frumos- mi-a placut ca aerul avea izul acela curat, de noapte, proaspat si usor de intrat in plamani... Imi place senzatia aceea pe care o ai cand inspiri puternic si simti un fior rece, care iti strapunge narile... Un rasarit frumos si galben- da era galben, desi in majoritatea cazurilor, atunci cand il vad e portocaliu... Frunze nu prea mai sunt, iar daca nu sunt maturate, in mod sigur sunt deja putrezite si au un miros de toamna mucegaita... Oameni putini si grabiti, odihniti in mare masura dupa somnul de noapte, mai mult sau mai putin dornici de o noua zi de munca... Ajunsa la scoala- o discutie ce parea interminabila, cu priviri fixe si intrucatva obosito...