Simplu, Oana

Într-una din zilele trecute, un prieten de familie îmi povestea cum, în urmă cu ceva luni, aflându-se în dificultate financiară temporară, pentru că nu îşi primea banii de la beneficiarii serviciilor pe care le presta, a cântărit situaţia, şi a ajuns la concluzia că ar putea să îi ceară ajutorul unui unchi de-ai săi. Ajutor care consta în împrumutul a vreo 3000 de lei. Unchiul i-a dat banii, toate bune şi frumoase, trece "perioada de creditare" stabilită, unchiul îşi cere banii, nepotul îi pregăteşte, se duce la unchi acasă, ca să îi restituie suma. Scoate banii, îi dă unchiului să îi numere, iar unchiul, cu ochii sticlind a speculă, îi zice răspicat: Tre' să îmi dai şi comisionul de ATM. Când ţi-am dat banii, i-am scos de pe card, şi banca şi-a luat comisionul. Nepotul ce să mai zică, să se pună cu nebunul? A scos alţi bani şi i-a închis gura unchiului. Acum, haideţi să stăm strâmb şi să judecăm drept. Comisioanele de ATM se încadrează undeva în jurul a 0.15% până ...

Azi, în sanctuarul meu pentru machiaj, deranjată fiind de sunatul isteric al telefonului, pe ritm turbat de Madonna , am concluzionat: să-mi ziceţi mie " Pisi ", dacă până la sfârşitul anului n-o să am parte nu de una, ci de trei cazări gratis la nebuni. Şi nu glumesc deloc, ba chiar am început să mă tem. Gândiţi-vă cum ar fi, la voi, dacă de vreo jumătate de an încoace aţi sta doar cu noduri în gât, cu placa crizei permanent cântându-vă în timpane, cu oameni ţipând mai mereu, pe care trebuie să încercaţi să îi calmaţi. Doar aşa, pentru că, întâmplător, viaţa a făcut în aşa fel încât să-i şi iubiţi. Închipuiţi-vă o zbatere zilnică, obositoare, în care doar somnul mai constituie linişte, şi care, pe moment pare fără niciun sens, oricât de mic. Adăugaţi personaje care în loc de o încurajare, fie ea şi de curtoazie, vă spun că vă implicaţi prea mult- mai pe scurt, că ar trebui să deveniţi mai insensibili, mai... nesimţiţi. Presăraţi toate astea cu oameni care nu ştiu nici să...

E curios cum, chiar de la vârste fragede, învăţăm să visăm. Învăţăm cum şi ce să ne dorim, pentru noi sau pentru cei pe care îi iubim. Şi, tot la vârsta respectivă, le obţinem, sau nu, prin gângureli, ochi înlăcrimaţi, plânsete sau urlete. Dar atunci a fost atunci , iar visările noastre nu se mai rezumă la prinţese, masinuţe, haine sau pantofiori (deşi tin minte că eu aveam o adevarată obsesie ca pantofii mei să fie cei mai frumoşi, şi să nu aibă nimeni ca mine, bieţii mei părinţi, mă mir cum de m-au suportat până acum!). Pe măsură ce creştem, cresc şi aşteptările noastre de la viaţă, şi implicit aspiraţiile noastre- visele noastre, aşa cum îmi place mie să le numesc. Unii îşi fac planuri de viitor legate de familie (nevastă/bărbat+vreo nşpe copii, ca să fie, la bătrâneţe), iar alţii visează la lucruri măreţe, îndeplinite de-a lungul unei cariere prolifice, într-un domeniu sau altul, lăsând familia mai la o parte, pentru atunci când vor fi suficient de puternici ca să o şi susţi...